Răsuflare

Unu.

Unu.

Unu.

Unu.

o frunză cade —
nu din toamnă,
ci dintr-o vară
care a promis
prea mult verde

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.

Timpul tace.
Doar infinitul
îmbrățișează.

Curg –
dar nu mă mișc.
Sunt apa
și setea.

Iubirea șoptește:
„Nu e nimic
în afară de tine.”

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Tragi de un capăt —

celălalt dispare.

Lași drumul —

drumul te ține.

Acesta e nodul

pe care nu-l poți desface:

că ești și cel care leagă,

și cel legat.

Ploaia coboară încet,

ca o scrisoare din ceruri,

peste pământul crăpat

și inimile uscate

de prea multă sete și zgomot.

În stropii ei

se destramă praful vremii,

iar pământul,

asemenea unui pelerin însetat,

își ridică fruntea spre cer

și bea lumina ascunsă în apă.

Salcămii își scutură floarea în amurg,

ca niște stele pe ramuri,

iar frunzele, ucenice ale vântului,

își pleacă tâmplele sub binecuvântare.

Nimic nu vorbește

mai limpede despre răbdare

decât o sămânță;

nimic nu înțelege mai bine

taina devenirii

decât brazda

care așteaptă ploaia.

De aceea,

când cerul își revarsă darul,

nu înfloresc doar câmpurile,

ci și acele colțuri ale sufletului

pe care le credeam pierdute.

Ploaia cade.

Dar, în adâncul lucrurilor,

ea nu coboară spre pământ

ci înalță lumea spre lumină.

Voi care ne priviți de sus în jos

Și parlamentul vă este adăpost,

De ce mă rog munciți fără folos

Și nu vedeți că iese tare prost

De când nu a-ți mai fost în țară?

De când nu a-ți mai fost la sat?

Voi mergeți tot mai des afară

Pe noi cui zălog ne-ați lăsat?

Noi v-am ales s-avem dreptate

Voi a-ți promis că ve-ți fi drepți,

Noi vrem salarii, pensii, sănătate

Și vă rugăm să fiți corecți

Acum sunteți zilnic pe sticlă

Și tare multe mai promiteți,

Însă în jurul nostru este pâclă

Ca să vedem ceea...ce vindeți

Nu vrem averi mari ca să facem

Și să ne fie doar puțin mai bine,

La sărăcie nu dorim să ne întoarcem

Și să avem pe masa noastră pâine

Vă amintim când ne-ntâlnim

Că nu nutrim plăceri și conturi,

Și doar un pic mai bine să trăim

Și un bănuț mai mult la lefuri

Vedem, că pentru voi se poate

Și cei de stânga dați la dreapta,

Unde-s bani vă ajutati de coate

Și cu elan vă cocoțați pe treaptă

Voi averi, proprietați, tot adunați

Siguri nu fiți că treapta asta ține,

Sunteți prea mulți pe ea urcați

Și ea se poate rupe, chiar și măine

Să nu gândiți că noi suntem cadou

Și doar să v-amintiți ca-ici e votul,

Pe care îl vom pune negreșit din nou

Dar nu pe voi și la căsuța,, altul"

Ce să vă spunem despre prețuri

Ne amagiți c-avem subvenționări,

Nu știți ce greu e să plătim facturi

Iar voi ne tot mințiți cu plafonări

Noi nu putem cumpăra lemnul

Chiar dacă pădurea pică pe noi,

Acesta merge la străini cu trenul

Iar munții îi vedem cum rămân goi

La pompă motorina și benzina

Au prețul tot mai sus, prea sus,

Alimentând ne cheltuim chenzina

Și banii noștri cei puțini s-au dus

Gazul, curentul, nu mai stau pe loc

Iar la asociație amân mereu să trec,

Voi renunța și la centrala de la bloc

Și sigur am să mai sting încă un bec

Speranța noastră e una mică

În voi aleșii noștri de pe listă,

Am vrea să nu mai fiți o clică

Iar viața nu ne-o mai faceți tristă

Trăim din ce în ce mai greu

Și dezbinați cum voi doriți,

Noi rugă înălțăm la Dumnezeu

S-avem aleși școliți și mai cinstiți!

De-ar fi sa fiu o cifra

Eu stiu cum m-ai numi,

Atat sunt pentru tine

Un nimeni zi de zi!

Pacat de asteptari

S-au dus usor in timp,

Cu tine de cand sunt

Am invatat a nu mai fi! 

Am pus nevoia ta

In fata la a mea,

Pe tine te-am ferit

Si mult te-am ocrotit! 

Acum cern pe hartie

Cuvinte sa se stie,

Ce simt cand te privesc

Nimic, si-nebunesc! 

Un gol imens in trup

Ramane sa-l astup

Insa nu am cu ce

Iubirea nu mai e! 

Oricat ti-as cauta

Pretexte, scuze multe

Nimic nu ar putea

Pe zero sa-l ascute(din 0 macar 1) 

Nicicand nu am simtit

Atentie, iubire, suflet

Singura am tot fost

Si asa o sa tot fie!

Doamne,

nu știu când am început să nu mai fiu om.

Poate când am tăcut în fața durerii altuia,

sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat

fără să simt nimic.

Poate când am învățat să zâmbesc fals

și să spun vorbe goale doar ca să par viu,

Ori când în mine era doar o cameră întunecată,

fără icoane, fără glasuri, fără rugă.

Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,

dar l-am acoperit cu măști,

cu trufie, cu uitare,

cu neputința de a mai plânge curat.

Mi-e teamă că am pierdut ființa

care putea iubi fără măsură,

ierta fără explicații

și suferi fără ură.

A nu mai fi om,

înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,

să nu mai tresari la durerea altuia,

să nu mai cauți cerul

nici măcar atunci când te afunzi în noroi.

Doamne,

dacă încă mai e o scânteie,

nu o lăsa să se stingă.

Suflă peste mine Duhul Tău

și fă din cenușa mea o făptură nouă.

Întoarce-mă la rădăcina inimii,

acolo unde omul e după chipul Tău,

nu după rană,

nu după păcat,

nu după frică.

Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,

învață-mă din nou ce înseamnă

să fiu viu

în iubire,

în lacrimă,

în rugă.

A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.

Nu mă lăsa, Doamne,

să mă sting singur,

să nu mai fiu om...

Chipul și asemănarea Ta.

Cine nu-și aduce-aminte

Cum a fost copil, cândva,

Și, că nu avea vreo grijă

De nimic, ce se-ntâmpla. 

Rău sau bine-n jurul tău

Asta n-avea importanță,

Ușor treci peste necazuri

Când părinți-s...siguranță. 

Mergi la grădi și la școală

Cu bunicii, strâns de mână,

Ce-și doresc,...primul să fii

Și cu zece..mate..și română. 

Vii acasă, mergi spre joacă

Și des faci, vreo boroboață,

Când primești...o urechială

Și un ,,ordin "..treci și-nvață. 

.......................    

Toate-acum sunt amintiri

Puse-n vers, pentru nepoți,

Hai întoarce-te...copilarie

Și ne scapă... de roboți!