CUVĂNTĂTORE

Am alergat
Un val să prind
În  imensitatea mării ,
Tăcerea m-a cuprins
Prin liniștea
Care în amurg
Cheamă în larg briza.
Doar printr-un val,
Chiar de la mal
Nisipul m-a lunecat
În gândul meu
Prin licăritul unui far…
,,Restul e tăcere,,.

Nu știu cine
Nu știu cum
Iernii i-a furat zăpada
A șters din calendar data
Lăsând  sania-n drum… 

Nu știu cum
Și nu știu cine
Timpul în orologiu l-a uitat
Anul vechi n-a mai plecat
Anul nou n-a mai venit,
Iar pe prag găsesc o floare
Și-un bilet pe el stă scris:
Anului EU i-am dat răbdare
Iernii zăpada i-am topit
Pentru tine din iubire
O primăvară am plăsmuit
Și te-aștept într-un oftat
Să-mi dai sărutul cândva furat…

Deodată, iarna a revenit
Primăvara s-a  îndepărtat
Bradul cu zăpadă-i împodobit
Doar eu păstrez o întrebare
Când încet pe geam apare
Din gheață o frumoasă floare  
O fi dorul dintr-o iubire?
Sau, doar o simplă amintire …

Nu știu când
Și nu știu cum
Am furat o sărutare ?...
,, De jure,,,   timpul vina mi-a prescris.

Mai accept soarele
să se rotească ,
luna să se înjumătățească
marea , fluxul și refluxul
Și orarul de zbor
al păsărilor,
am timp pentru o iarnă,
multă iarnă,
pentru un taifun
pe undeva
râde de ea
Viața mea,
Am mai gustat - o
Dar gata….
Plec în toamna mea….

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu,  bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând  înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.

……………………………………………

Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea  promisă   mângâiere.
Fulgi albi  colindă  pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului   crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…

………………………………………………………

Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la  icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru  nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă  somnul,
Un brăduț frumos împodobit.

…………………………………………………

Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța,  spre depărtate zări
Apoi,  de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.

Te simt pe geană
Fulg  alb, vălurat  și efemer
Aș vrea să te țin in palmă
Dar te-aș topi de drag ce-mi ești.
Așează-te ușor
Pe  a mea iarnă
Iar eu să te privesc ca în povești
Ca pe o stea din cerul
Unde,îmbătrânit de timp
În alba-mi haină,
Mă voi călători spre el.
Fulgul mi - s-a așezat în palmă
Într-un suprem sacrificiu
Din o clipă de alb  efemer.

Doamne sfânt,Duhule al meu,

Ce mi te-a dat Dumnezeu,

Totdeauna fi cu mine,

Și mă învață să fac bine ,

Să-l iubesc pe Dumnezeu,

Precum mă iubesc și eu.

Domnul e în inima mea,

Și îl rog a mă ierta.

Te iubesc Doamne pe tine,

Și-mi doresc să-ți cer mereu,

Să-mi dai bogăție mie,

Și succese în vecie,

Drumul meu cu tine fie,

Spre a ta împărăție,

In raiul cel luminat,

Unde Domnul, ma chemat.

Fie doamne voia ta,

Veci de veci voi lăuda,

Preacinstit numele tău,

O ISUSE dragul meu.

Ieri, copii la sânul mamei

Azi, plecați în lumea mare,

Ieri, surori și frați la masă

Astăzi triști de-a ta plecare. 

Ce bine mai era-n copilărie

Când nu știam ce-i dușmănia,

Unul pe altul ne-am crescut

Văzând cum tata își iubea soția. 

Și din iubirea lor..binecuvântată 

Cinci copii au apărut pe lume,

Trei surori și frații mult doriți

Să ducă mai departe al lor nume. 

N-aveam bogății sau cont în bancă

Și doar cele necesare pentru trai,

Dragostea plutea în casa noastră

Și bucuria de-a purta al nostru strai. 

Acum, grijă avem de cont și bani

Dar din păcate, uităm să dăruim,

Și greu ne e dușmanul să-l iertăm

Și pe săracul cu nevoi..să-l miluim. 

Ne adunăm mai rar pe-acasă

Când povestim cum ne e viața,

Ne amintim de-ai noști părinți

Lăsând ochii..să ne inunde fața!

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Despre adevăratele mele suferinţe nu am vorbit niciodată. 
Nu sunt obişnuită să mă plâng, să curg şiroaie. 
Să mă preling pe pietre goale că o ploaie. 
Căci dacă mă pornesc, voi curge toată. 

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Luna doarme pe cerul adâncit

Vântul iernii însfârșit s-a potolit.

Dar ciorile zboară în abisul poticnit,

Și lumea se poate să se fi sfârșit.

Zăpada  în Martie mă cheamă,

Ca pe o prințesă de aramă.

Curgându-i roade din ochii plini de teamă,

Rămânând veșnic un tablou în ramă.

Brusc, viscolul începe să distrugă,

Suflete ce n-au mai încetat să fugă.

Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,

Crezând că se face ziuă…

Ce nătângă!