NU ȘTIU…

În fiecare zi,
Poate  și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi  vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când,  ziua îmi dă povața
Să nu uit  nimic
Nici chiar pe mine.

……………………………………………….

Din timpul ce-a  rămas
Pentru  apus, extaz apus,
Iau dalta și  cioplesc
Neînțelesul  meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă  candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu  nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.

…………………………………………………..

Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi  ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu  reverență,
Pe toate vă adun.

Același stilou poate să scrie și adevăr dar și cuvinte plăsmuite. Doar faptele pot să decidă ce-i adevăr sau ce-i minciună. Stiloul scrie…:

Hățișurile, drumul vieții mi l-ascund

Ascuns îmi este și reperul

Închid una câte una uși

Să nu văd păinjenișul și minciuna

Cum mereu își întind țesătura,

Dreptatea și-adevărul ștrangulând.

Pașii, cu urmele tot mai murdare

Tiptil , tiptil vin din jilțul trădării

Oprindu-se în obscurul laborator

În care, adevărul se topește

Ca-ntr-un mojar devorator

Unde puterea minciunii îl strivește.

…………………………………………………….

O singură ușă, cu drag m-a primit

În a sufletului liniștitor iatac,

Rivala adevărului, minciuna

Aici, pentru ea nu-i loc de cuibărit

Stiloul scrie și încă nu a obosit…

Scrie oare adevăr, scrie ,oare, minciună ?…Scrie ce-i dictăm…

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente

Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…

Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă  îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!

Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.

Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.

Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.

Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.

E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu  știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…

Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

În fumul dens al serii stinse,

Se-nvârte gândul obosit,

Din scrum de vise neatinse,

Se naște-un dor necontenit.

Tăcerea curge printre vene,

Ca un lichid încet, amar,

Și nopțile se fac perene,

Când nici un glas nu-i pe hotar.

Pe geamuri plouă cu uitare,

Se-ntinde cerul ca un sloi,

Iar eu, sub norii de-ntrebare,

Îmi număr pașii către ploi.

Fumez din umbra mea subțire,

Din gândul greu și-nsângerat,

Și mă topesc în amintire,

Ca fumul ce s-a destrămat.

Dar poate mâine, prin ceață,

Va trece-o rază, fără rost,

Și-n scrum de singură speranță,

Se va apr

inde-un vis ce-a fost.

vremea-i cam aspră

cercurile din cubul lui metratron

se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i pusă la vânzare

pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată,

luna

își ascunde tristețea

printre tufele

de coral roșu.

Închide ușa! După mine
e iarnă mare și e frig;
E viscolul ce-l port în suflet
și care-mi dă puteri să strig:
un nume drag la rugăciune,
un nume drag ce n-am uitat,
al chipului ce-l port în suflet,
a celui care m-a-nghețat.

Închide ușa! După mine
e numai vifor și furtună
și dacă bat nu mai deschide,
căci frigul o să te răpună
și o să faci un boț, din suflet,
un caier negru, blestemat;
urîndu-mă, fără să știi-
involuntar te-am înghețat.

Închide ușa! După mine
e lacrima ca de tăciune,
e anotimp de moarte albă
și vis pierdut în goliciune.
Fereastra strânge-o într-un lacăt
și n-o deschide niciodat;
nu vreau să vezi cum toată marea
din ochii ei a înghețat.

închide ușa! După mine
pustiul vieții de va bate,
să pot să-l strâng pe tot, în suflet
și să îl duc cât mai departe,
iar cînd am să mă-ntroc din ducă,
trecînd pe lângă casa voastră,
să văd lumina și caldură
cum se revarsă pe fereastră
și ca o plapumă se-ntinde
pe drum, pe râuri, pe morminte,
peste aducerile-aminte
ce ca scânteia s-or aprinde
și orice nu mi-ar vine-n minte,
de-ți bat în ușă, nu-mi deschide!

Prin lume pribegeam

Dar nimic nu mai gaseam...

Eram ca o oaie ratacitoare

Care umbla prin noroi si ploaie

Din departare,Isuse alergai

Cu speranta  ca ma gaseai

Dar m-ai gasit

Si m-ai curatit

M-ai primit in templul Tau

Ca sa slavesc Preasfant Numele Sau

Prin lume pribegeam

Nu era bun planul pe care-l aveam

Prin Isus viata am gasit

Cugetul mi-a fost curatit

Datorita jertfei Sale

Cant cu dragoste Osanale

Zi de zi la El ma gandesc

Si,oare cum sa-l mai slavesc?

Iubirea Sa cea mare

Pe Golgota rasare

M-ai iubit

Cu toate ca radeam de Tine in mod subtil

Te uitai la mine cu dragoste

Eu sarcasme arzatoare

Acum prin mine Ai lucrat

Si mai nou ca niciodata m-ai transformat !

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă