Стихи из этой категории
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
A fost odată
De crezi orice poveste auzită,
Că-i doar minciună colorată,
Scornită să te-adormă iarna
Când ziua repede se-ascunde,
Și fuge-n fulgii de zăpadă
Iar gerul te gonește-n casă,
Alunecând pe oglindita gheață
Sperând că va sosi iubirea cea visată,
Fără să știi ce-ascunde blestemata,
Închipuindu-ți viața-ntreagă
Lung șir de roze fericite;
Ei bine, află că toate basmele frumoase,
Sunt chiar adevărate!
Caci nu degeaba poveștile încep la fel,
A fost odată ca niciodată,
Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!
Am cunoscut o prea frumoasă fată,
De tine este vorba...
Cum te cheamă....?
Ai să te recunoști de-ndată!
Căci timpul tău sosise poate,
Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...
Căci rabdător de fel nu sunt,
Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,
Să te trezesc din vremea de demult...
Să te ridic din tragicul plictis,
Și câte și mai câte ți-am promis,
Trecându-te ca personaj de vis
În a mea de poeme carte;
Unde sub jurământ promit să nu vă mint,
Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,
Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!
Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,
De mi-au plăcut sau nu,
E altă povestire....
Pe mine mă consider absolut!
Iar modestia de care se tot vorbește,
Nu are un miros plăcut!
Când vine vorba de literatură,
Ori strălucește lumină aducând
Trezind ce-i adormit în cititor,
Altfel, să fie lipsă...!
Să revenim la aventura noastră,
Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!
Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,
Nimic nu-i înflorit!
Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,
Să credeți toate exact cum auziți!
Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,
Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,
Și vrea ce nu se cade să-și dorească,
Iubita mea, adică chiar pe tine!
Da,da...exact ce-ai auzit!
Îți amintești cum te-am răpit,
Din turnul blestemat,
Plângeai de ani și ani de zile,
Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,
Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,
Tu te țineai plângând strânsă de șa,
Dar am scapat ca prin minune!
Ai uitat?
Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!
De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,
Căci nu-i sfârșit mai potrivit
Decât cel povestit deja...
Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,
Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..
Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!
(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
De ce eu,Doamne...
Mă visam in Paradis,
Când Cerul l am atins.
De la o veste neașteptată
Mă prăbușisem toată...
N are leac de vindecare,
Iar sufletul Mă doare,
Că mă zbat în neputință,
Să scap de a mea sentință.
Spune mi ,Doamne, de ce eu,
De ce mă părăsești la greu,
Nu m auzi,la tine strig!
Încălzește mă ,mi e frig...
Dă mi o rază de credință,
Mă vezi plină de căință;
Fă o Minune pt mine,
Nu mă lăsa n suspine...
Bătută de soartă sunt,
De mă pierd în amănunt
Căte vrei să mai îndur?!
De ce n aș răde ,să mă bucur!,!?
Îți călcasem strâmb .
Ia mă pe mine-n schimb!!
Și vindecă mi băiatul,
Rogu te,iartă mi Păcatul...
nucă
Îs o nucă mică.
Cresc fericită.
dar când cad,
pe ciment,
și mi-semparte capul în două,
mă uit și nu văd nimic,
și mă-ntreb:
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Nu mai pot.
E GOL!
Mă gândeam.
Și țin minte cum mama zicea că nu-s proastă.
Mare mincinoasă.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
A fost odată
De crezi orice poveste auzită,
Că-i doar minciună colorată,
Scornită să te-adormă iarna
Când ziua repede se-ascunde,
Și fuge-n fulgii de zăpadă
Iar gerul te gonește-n casă,
Alunecând pe oglindita gheață
Sperând că va sosi iubirea cea visată,
Fără să știi ce-ascunde blestemata,
Închipuindu-ți viața-ntreagă
Lung șir de roze fericite;
Ei bine, află că toate basmele frumoase,
Sunt chiar adevărate!
Caci nu degeaba poveștile încep la fel,
A fost odată ca niciodată,
Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!
Am cunoscut o prea frumoasă fată,
De tine este vorba...
Cum te cheamă....?
Ai să te recunoști de-ndată!
Căci timpul tău sosise poate,
Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...
Căci rabdător de fel nu sunt,
Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,
Să te trezesc din vremea de demult...
Să te ridic din tragicul plictis,
Și câte și mai câte ți-am promis,
Trecându-te ca personaj de vis
În a mea de poeme carte;
Unde sub jurământ promit să nu vă mint,
Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,
Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!
Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,
De mi-au plăcut sau nu,
E altă povestire....
Pe mine mă consider absolut!
Iar modestia de care se tot vorbește,
Nu are un miros plăcut!
Când vine vorba de literatură,
Ori strălucește lumină aducând
Trezind ce-i adormit în cititor,
Altfel, să fie lipsă...!
Să revenim la aventura noastră,
Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!
Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,
Nimic nu-i înflorit!
Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,
Să credeți toate exact cum auziți!
Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,
Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,
Și vrea ce nu se cade să-și dorească,
Iubita mea, adică chiar pe tine!
Da,da...exact ce-ai auzit!
Îți amintești cum te-am răpit,
Din turnul blestemat,
Plângeai de ani și ani de zile,
Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,
Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,
Tu te țineai plângând strânsă de șa,
Dar am scapat ca prin minune!
Ai uitat?
Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!
De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,
Căci nu-i sfârșit mai potrivit
Decât cel povestit deja...
Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,
Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..
Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!
(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
De ce eu,Doamne...
Mă visam in Paradis,
Când Cerul l am atins.
De la o veste neașteptată
Mă prăbușisem toată...
N are leac de vindecare,
Iar sufletul Mă doare,
Că mă zbat în neputință,
Să scap de a mea sentință.
Spune mi ,Doamne, de ce eu,
De ce mă părăsești la greu,
Nu m auzi,la tine strig!
Încălzește mă ,mi e frig...
Dă mi o rază de credință,
Mă vezi plină de căință;
Fă o Minune pt mine,
Nu mă lăsa n suspine...
Bătută de soartă sunt,
De mă pierd în amănunt
Căte vrei să mai îndur?!
De ce n aș răde ,să mă bucur!,!?
Îți călcasem strâmb .
Ia mă pe mine-n schimb!!
Și vindecă mi băiatul,
Rogu te,iartă mi Păcatul...
nucă
Îs o nucă mică.
Cresc fericită.
dar când cad,
pe ciment,
și mi-semparte capul în două,
mă uit și nu văd nimic,
și mă-ntreb:
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Nu mai pot.
E GOL!
Mă gândeam.
Și țin minte cum mama zicea că nu-s proastă.
Mare mincinoasă.
Другие стихотворения автора
Inmormantare
Pământul şi lutul s-aşterne
Să-ngroape durerea în mine.
Azi parcă nu mă mai pot teme
Decât de distanţă de tine.
E negrul în jur şi e gheaţă.
E frigul din stropii de ploaie.
Departe sunt astăzi de viaţă
Şi cerul în mine se-ndoiae
Mi-e lumea nespus de străină,
Asemeni sicriului-mi este,
Căci moartea se simte regina
În scurta şi trista poveste.
Aşteaptă-mă bulgar de ceară!
Topine-vom odat’ amândoi
Şi îngerii plânge-vor iară,
Că-n lume nu-s oameni că noi.
Cum se roaga tata
Se roagă o mamă, se roagă și plânge,
Iar lacrima ei către ceruri ajunge,
Ori până scade făclia de ceară-
De dis-dimineață și până în seară.
Se roagă un tată, genunchii nu-i pleacă
Şi n-aprinde candeli și nici lumânare,
Ci zice ceva, mergând la culcare,
Dar ruga lui face și vântul să tacă.
Se roagă o mamă și ruga-i în fire,
Căci știe și Crezul, demult, pe de rost,
Iar zile de miercuri și vineri -e post
Şi-n jurul ei câmpul e numai iubire.
Se roagă un tată în grabă spunând,
Ar vrea să cuprindă tot bunul din lume,
În vorbe lipite la dragul lui nume
A celui, ce-l vede în ochii crescând.
Nu știe nici rânduri, nici reguli din carte,
Le spune cum crede și cum i s-arată.
Pe fiu îl învață el singur, aparte,
Iar seara se roagă, mai mult, pentru fată .
Indiferenta
Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate,
De aerul ce-mbibă fire de mucegai,
De tragedii umane, de oceane sparte
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai.
Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum,
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt,
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ.
El - baza lumii mele, destinului calic
Cu care m-a lăsat să lupt învingător,
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor.
Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă!
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie,
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie.
Somn
Un miros de floare dulce ce m-adorme- n vreme bună
Ca o rază de pe ceruri, lunecând din mîndra lună,
Mă îmbie la mișcarea vremii poate înainte,
Dar tot stau în amorțire mai retrasă, mai cuminte.
Azi îs apa care curge liniștită în izvor,
Potolită-s ca aripa, ce s-a prins în al său zbor,
Sau ca valul, care spuma peste maluri o îndreaptă;
Să îmi razem amintirea de -al tău umăr ce așteaptă.
Să te cînt în cor de îngeri, ca și tine de frumoși,
Să potol arsura care mi-au dau ochii tai setoși
De amor și pasiune,de plăcerea nelumească
Care -n ale mele brațe nu mai pot să o găsească.
Dintr-o stea căzută-n stâncă și-mpărțită în scânteie,
Mi-a șoptit o sărutare c-am iubit să fiu femeie.
Ca o patimă bolnavă geana mea stă neclintită
Si mă tem acum mai tare, în zori, să nu fiu trezită...
.....
“-Spune-mi tată pan’ acuma, cum ţi-a fost în cerul sfânt,
Mai aproape de lumina şi de bunul Dumnezeu?”
“-Am stat dragă mea cu tine pan’ acuma pe pământ.
Ţi-am fost pază şi putere şi ţi-am fost şi suflet eu.
Şi când lacrimi pe obraji îţi curgeau în râuri pline,
Trimiteam câte un suflet din durere să-ţi aline,
Iar când nimeni pe potrivă pentru tine nu găseam,
Pe ascuns, în taina serii, eu, cu mâina, le ştergeam.
Unde moartea întârzie
Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc
Printre liniştea eternă care tremură în pini,
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini.
Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii.
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt,
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii,
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ.
Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit,
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat,
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit,
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.
Inmormantare
Pământul şi lutul s-aşterne
Să-ngroape durerea în mine.
Azi parcă nu mă mai pot teme
Decât de distanţă de tine.
E negrul în jur şi e gheaţă.
E frigul din stropii de ploaie.
Departe sunt astăzi de viaţă
Şi cerul în mine se-ndoiae
Mi-e lumea nespus de străină,
Asemeni sicriului-mi este,
Căci moartea se simte regina
În scurta şi trista poveste.
Aşteaptă-mă bulgar de ceară!
Topine-vom odat’ amândoi
Şi îngerii plânge-vor iară,
Că-n lume nu-s oameni că noi.
Cum se roaga tata
Se roagă o mamă, se roagă și plânge,
Iar lacrima ei către ceruri ajunge,
Ori până scade făclia de ceară-
De dis-dimineață și până în seară.
Se roagă un tată, genunchii nu-i pleacă
Şi n-aprinde candeli și nici lumânare,
Ci zice ceva, mergând la culcare,
Dar ruga lui face și vântul să tacă.
Se roagă o mamă și ruga-i în fire,
Căci știe și Crezul, demult, pe de rost,
Iar zile de miercuri și vineri -e post
Şi-n jurul ei câmpul e numai iubire.
Se roagă un tată în grabă spunând,
Ar vrea să cuprindă tot bunul din lume,
În vorbe lipite la dragul lui nume
A celui, ce-l vede în ochii crescând.
Nu știe nici rânduri, nici reguli din carte,
Le spune cum crede și cum i s-arată.
Pe fiu îl învață el singur, aparte,
Iar seara se roagă, mai mult, pentru fată .
Indiferenta
Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate,
De aerul ce-mbibă fire de mucegai,
De tragedii umane, de oceane sparte
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai.
Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum,
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt,
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ.
El - baza lumii mele, destinului calic
Cu care m-a lăsat să lupt învingător,
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor.
Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă!
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie,
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie.
Somn
Un miros de floare dulce ce m-adorme- n vreme bună
Ca o rază de pe ceruri, lunecând din mîndra lună,
Mă îmbie la mișcarea vremii poate înainte,
Dar tot stau în amorțire mai retrasă, mai cuminte.
Azi îs apa care curge liniștită în izvor,
Potolită-s ca aripa, ce s-a prins în al său zbor,
Sau ca valul, care spuma peste maluri o îndreaptă;
Să îmi razem amintirea de -al tău umăr ce așteaptă.
Să te cînt în cor de îngeri, ca și tine de frumoși,
Să potol arsura care mi-au dau ochii tai setoși
De amor și pasiune,de plăcerea nelumească
Care -n ale mele brațe nu mai pot să o găsească.
Dintr-o stea căzută-n stâncă și-mpărțită în scânteie,
Mi-a șoptit o sărutare c-am iubit să fiu femeie.
Ca o patimă bolnavă geana mea stă neclintită
Si mă tem acum mai tare, în zori, să nu fiu trezită...
.....
“-Spune-mi tată pan’ acuma, cum ţi-a fost în cerul sfânt,
Mai aproape de lumina şi de bunul Dumnezeu?”
“-Am stat dragă mea cu tine pan’ acuma pe pământ.
Ţi-am fost pază şi putere şi ţi-am fost şi suflet eu.
Şi când lacrimi pe obraji îţi curgeau în râuri pline,
Trimiteam câte un suflet din durere să-ţi aline,
Iar când nimeni pe potrivă pentru tine nu găseam,
Pe ascuns, în taina serii, eu, cu mâina, le ştergeam.
Unde moartea întârzie
Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc
Printre liniştea eternă care tremură în pini,
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini.
Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii.
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt,
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii,
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ.
Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit,
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat,
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit,
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.