Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 29 июня 2023
Просмотры: 713
Стихи из этой категории
Cartea
Cunoștințe nemărginite
Din carte provenite
Cu care biblioteca minți tu vei umple
Și lumea tu vei unge
Cu informații multe
De care lumea mult are nevoie
O să ai multe surprize
Pe care cărțile ți le vor zice
Acesta are un preț important
Timpul pe care l-ai acordat
Cărțile sunt importante
Ne ajută la învățare
Toată ziua ai citit
Și insomnie tu ai primit
Cereți căutați și veți afla
" Cereți și vi se va da.."
Doamne cer iubirea ta,
Să-ntaresti, credința mea,
Rugăciunea mea să fie,
Spre a ta călătorie...
" Căutați și veți afla "
Asta este calea mea,
E o cale fericită,
Și de mulți, foarte dorită,
Cu tine o pot avea...
In rai fie viața mea.
" Bateți" și îl căutați,
Pe măritul împărat,
Ușa " vi se va deschide..
Cu iubire pentru toți,
Ne iartă și cu ajutor,
Ne răspunde tuturor.
Ce cereți tatălui meu,
Prea iubitul Dumnezeu.
Cereți in numele meu ...
Și răsplată veți avea,
Te ajută credința ta .
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.
Sfletul amăgit
Eu o să găsesc cheia
A vieții mierea
Liniștea veșnică
Pe care moartea ne-o oferă
Pentru orice suflet obosit
A cărui chip neînsuflețit
Veșnic va fi batjocorit
De cel care nu a simțit
Chinul vieții e enorm
De fiecare dată cu dor
Pentru fiecare om
De stres toți mor
Și de-oi deveni o fantomă
Cu soarta petcetluită
A rămâne fără somn și odihnă
Și fără milă
Omul rece se va arăta
Și el va acționa
Când empatia și căldura
Vor pleca precum viața ta
Din lumea asta
Și în cer ei vor ajunge
Sau în pământ ei se vor duce
Pentru că destinul le sortește
Să fi în iau sau în rai fără probleme
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Cartea
Cunoștințe nemărginite
Din carte provenite
Cu care biblioteca minți tu vei umple
Și lumea tu vei unge
Cu informații multe
De care lumea mult are nevoie
O să ai multe surprize
Pe care cărțile ți le vor zice
Acesta are un preț important
Timpul pe care l-ai acordat
Cărțile sunt importante
Ne ajută la învățare
Toată ziua ai citit
Și insomnie tu ai primit
Cereți căutați și veți afla
" Cereți și vi se va da.."
Doamne cer iubirea ta,
Să-ntaresti, credința mea,
Rugăciunea mea să fie,
Spre a ta călătorie...
" Căutați și veți afla "
Asta este calea mea,
E o cale fericită,
Și de mulți, foarte dorită,
Cu tine o pot avea...
In rai fie viața mea.
" Bateți" și îl căutați,
Pe măritul împărat,
Ușa " vi se va deschide..
Cu iubire pentru toți,
Ne iartă și cu ajutor,
Ne răspunde tuturor.
Ce cereți tatălui meu,
Prea iubitul Dumnezeu.
Cereți in numele meu ...
Și răsplată veți avea,
Te ajută credința ta .
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.
Sfletul amăgit
Eu o să găsesc cheia
A vieții mierea
Liniștea veșnică
Pe care moartea ne-o oferă
Pentru orice suflet obosit
A cărui chip neînsuflețit
Veșnic va fi batjocorit
De cel care nu a simțit
Chinul vieții e enorm
De fiecare dată cu dor
Pentru fiecare om
De stres toți mor
Și de-oi deveni o fantomă
Cu soarta petcetluită
A rămâne fără somn și odihnă
Și fără milă
Omul rece se va arăta
Și el va acționa
Când empatia și căldura
Vor pleca precum viața ta
Din lumea asta
Și în cer ei vor ajunge
Sau în pământ ei se vor duce
Pentru că destinul le sortește
Să fi în iau sau în rai fără probleme
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Другие стихотворения автора
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
La jumătatea vieții
La patruzecişidoi de ani şi-o zi,
Din perspectiva anilor de viaţã,
Eşti undeva la jumãtate...ştii?
Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,
Te va trãda a pãrului albeaţã.
Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,
Ai cheltuit aproape jumãtate.
Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,
Fapta cea bunã, cea de fariseu,
Vor fi, odatã, toate judecate!
Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai
Discernãmânt sau spirit de-observare.
Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,
Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,
Va fi catalogatã, ca atare!
Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,
Tu porţi cu tine-o mare datorie.
Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!
Anii se duc în zbor şi nu mai vin,
Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:
Trãieşte, dar, ca om de omenie!...
Scrisă la 28.09.2021.
Basarabie, dă-mi mâna!
Basarabie, dã-mi mâna,
Vino, dar, cu-ai tãi copii,
Cãci a noastrã ţarã vede
Cât de mult doreşti sã vii!
Basarabie, duşmanii
Recunoascã-şi datoria:
Sã te lase-odatã-n pace
Şi-ţi înapoieze glia!
Numai inima ta ştie
Cât avu a îndura;
Dar întreaga Românie
E acum de partea ta!
Basarabie, vecinã,
Plai, de dincolo de Prut,
Plângã cine e de vinã
Şi te vinde c-un sãrut!
Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã
De tãtari şi de cazaci
Şi-nţeleg atât de bine
Semnele ce mi le faci!...
Acvilã, ţinând un sceptru
Şi-un mãslin în gheara sa,
Privind, când spre România,
Când înspre Transnistria.
Pajurã multicolorã
Şoim, cu pavãzã şi scut!
Cei ce te-au avut drept "sorã",
Ce onoare au avut!
Monument, spre care-ntruna,
Urlã lupi şi lei mugesc
Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,
Falnic, steagul românesc!
Basarabie-mbrãcatã-n
In subţire şi porfir,
Scump condei, pe care-l poartã
Dimitrie Cantemir!
Dor cu dor, din nou se-adunã
Şi fac punte peste Prut,
Sã fim iarãşi împreunã,
Cum eram la început!...
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
La jumătatea vieții
La patruzecişidoi de ani şi-o zi,
Din perspectiva anilor de viaţã,
Eşti undeva la jumãtate...ştii?
Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,
Te va trãda a pãrului albeaţã.
Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,
Ai cheltuit aproape jumãtate.
Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,
Fapta cea bunã, cea de fariseu,
Vor fi, odatã, toate judecate!
Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai
Discernãmânt sau spirit de-observare.
Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,
Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,
Va fi catalogatã, ca atare!
Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,
Tu porţi cu tine-o mare datorie.
Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!
Anii se duc în zbor şi nu mai vin,
Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:
Trãieşte, dar, ca om de omenie!...
Scrisă la 28.09.2021.
Basarabie, dă-mi mâna!
Basarabie, dã-mi mâna,
Vino, dar, cu-ai tãi copii,
Cãci a noastrã ţarã vede
Cât de mult doreşti sã vii!
Basarabie, duşmanii
Recunoascã-şi datoria:
Sã te lase-odatã-n pace
Şi-ţi înapoieze glia!
Numai inima ta ştie
Cât avu a îndura;
Dar întreaga Românie
E acum de partea ta!
Basarabie, vecinã,
Plai, de dincolo de Prut,
Plângã cine e de vinã
Şi te vinde c-un sãrut!
Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã
De tãtari şi de cazaci
Şi-nţeleg atât de bine
Semnele ce mi le faci!...
Acvilã, ţinând un sceptru
Şi-un mãslin în gheara sa,
Privind, când spre România,
Când înspre Transnistria.
Pajurã multicolorã
Şoim, cu pavãzã şi scut!
Cei ce te-au avut drept "sorã",
Ce onoare au avut!
Monument, spre care-ntruna,
Urlã lupi şi lei mugesc
Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,
Falnic, steagul românesc!
Basarabie-mbrãcatã-n
In subţire şi porfir,
Scump condei, pe care-l poartã
Dimitrie Cantemir!
Dor cu dor, din nou se-adunã
Şi fac punte peste Prut,
Sã fim iarãşi împreunã,
Cum eram la început!...
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?