O mare durere

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Prefer să tac când alţii spun

Poveşti şi snoave, fel de fel,

Cu zmei cu aripi de oţel,

Cu puşti, din bâtă de alun...

Nu-i felul meu să zic ceva

Numai de dragul de-a fi zis;

Căci vorba este un zapis

În stare a te obliga

Să faci ce n-ai fi vrut să faci,

Să fii ce nu ai vrea să fii.

Cuvintele, dacă nu ştii,

Sunt nemiloşii tăi ortaci!

La începutu-acestui veac

Atât de multă vorbărie,

E-o nemiloasă pandemie

Ce pare să nu aibă leac!

Şi, în sfârşit, un glas în plus

De ce aş face să răsune?

De ce să pun şi pasiune

Când nu se-aude ce am spus?

Nu sunt absurd şi nici posac

Dar, cum am spus-o mai devreme,

Ca rezumat acestei teme:

Când toţi vorbesc, prefer să tac.

Te văd ieşind adesea din cerdac

Pe prispa care dă înspre grădină;

Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac

Şi plângi mereu, fără a fi de vină...

Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,

Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!

Iar, vremuri grele... cât un car de lut,

Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.

Te dor picioare, mâini şi... trupul tot

Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...

Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,

Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".

Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi

Şi îndrumări, pentru posteritate;

Poveţe, pentru cei ce au urechi,

Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.

Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,

Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:

Vreau să pun poza mea lângă a ta,

Să nu îţi pierdem chipul prin albume...

Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"

Suntem înconjuraţi, neîncetat,

De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,

Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".

Copiii, mai cu seamã, ne uimesc

Cum leapãdã cuvântul românesc:

Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",

Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.

N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,

Sã o înveţe puiul, pe gãinã:

Ei ştiu ce este un calculator,

Mai bine decât chiar pãrinţii lor!

Revãd filmul de ieri, la interviu,

Se uitã la ecran, în timp ce scriu!

Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,

Mai ceva decât chiar Napoleon!

A fost o vreme-n casa pãrinteascã,

Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:

Un lucru mic sau mare, de stricam,

Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.

Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã

Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.

Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,

Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.

Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,

Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:

Un telefon, trimis de un amic,

Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.

Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,

Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;

Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:

Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!

Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,

De-i "academician" copilul tãu,

De nu-i în stare-a face o prostie,

De-a avea vise şi copilãrie!

Dacã nu te ocupi de fiecare,

Vor sta, fãrã a cere de mâncare,

Cu nasul toatã ziua-n telefon,

Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.

Ci, vor cãlãtori în alte lumi,

Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;

Însã eşti responsabil, ca pãrinte,

Cã eşti matur şi ai mai multã minte!

Ei ştiu actori sau star-uri muzicale

Şi strigã tare la semifinale;

Dar, de literaturã, n-au habar:

Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.

Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,

Avem mândria noastrã, de români.

Când te pricepi aproape la orice,

Nu ştii nimic de treabã... asta e!

Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,

Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!

Îţi pare bine c-ai atâta spor

Şi ştii engleza... din televizor.

De la zuluşi şi pân-la eschimoşi

De la cei treji, la cei cu ochii roşi,

Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,

Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!

Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!

El vrea sã fie "cool", pe barba sa.

Şi se va strãdui, din rãsputeri,

Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...

Din ţara lui, sã nu ajungã slugã

Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.

Decât stãpân modest, între vecini,

Mai bine slugã mare, la strãini.

Mai bun, decât tocana de legume,

N-am pomenit un alt produs, pe lume,

Nici mai gustos ca pizza culturalã

Înãbuşitã-n a prostiei oalã!

Atâtea dureri...

Atâtea întrebări fără răspuns.

Atât de multe răni sângerând.

Săgeți înfipte în inimă.

De nimeni înțelese.

De multi batjocorite.

Răni dureroase.

De nimeni mângâiate.

Strigând după ajutor.

Ei părând surzi.

Nori negri atât de grei.

Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.

Zilele trec.

Durea devine tot mai insuportabilă.

Cel rău șopotind... fă-o.

Dar nu vreau a mea mamă să sufere.

Nici în Foc să ard o veșnicie.

Să fie ăsta sfârșitul?

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

 Pe culmi de munte,deasupra dealuri!

Mai sus de oraș,maleficu-i decor.

Invitație de moarte sculptata in idealuri.

Artistul singuratic ma așteapta

in al sau lacaș.

Printul tropical al mortii ce-mi

ceri si tu viața?

Atât de rafinat ii,prin piatra

ma seduce.

Un val de fantezie vine si ma

poarta sa-i fiu de soata.

Printre recile morminte se

prezintă a fi un duce.

Ridicat in slavi de dumnezeice frunze,

Cu daruri de suflet onorez

un vechi artist.

Hotărât si sigur monotonia

sortii s-alunge.

Pare arat de singur si totuși

atât de trist..

Chip atât de rece ca nu

pot sa îl aseamăn!

Al cui mormânt vrei tu

sa mi-l prezinți?

Inima nebuna,ce cauti pe cel

ce nu ti-e seamăn?

Alegi sa dai uitării,sa ma

minți ca sa ma alinți...

Un contur de autopsie si

un mort care imi zâmbește,

Minte bolnava ce ma porți

pe mine,gândul?

Propriul meu arc,de ce pe

mine ma țintește?

Cărți de magie imi soptesc sa-mi

las in urma mândrul.

Trei cruci negre radiau

de intuneric,

Aleea vrăjitoarelor este acel decor!

Ma cuprinde un dor si un

sentiment dulce feeric.

Timpul si amintirea,al însuși

mortii rece izvor.

As pleca sa scriu cu el in rime!

Sa fim colegi la academia

mortii in toamna.

Lipsa artei se clasifica printre crime!

Artiștii se iubesc si se inteleg

prin ce înseamnă.

Drăguța sa-i fiu de soata,

vin si a doua zi.

Pe aleea macabra văd ca imi

săpă si o groapa.

Scot lichiorul dulce,e ca

un fel de vodca in stil rusesc.

Voi purta alt nume pana

ce sa ma îngroapă!

Furtuna de emoții,pe unde-mi

trece mie gândul?

Cuvântul rece se poate definii 

si prin alte culori…

Cu prețul vieții,care dintre

sufletele-mi vrei sa ti le vând?

Artist chipeș a mortii,tu vrei

sa ma omori!

Nu mai caut iubire,dar

probabil ma găsește.

Sa descifrez al cui mormânt

in zare ma iubește.

Cine știe ce fel de puteri astfel

de gesturi sădește.

Sting lumina,ne uitam la stele,

mare neagră,ce preferi?

• https://youtu.be/Kna9f-y6e6U?si=ETuitm6uAWuuXbbIhttps://youtu.be/Kna9f-y6e6U?si=ETuitm6uAWuuXbbI

Te gandeam prin abis,goliciune

suavă a neantului.

Fara început,fără sfârșit,doar din cuprins.

Stafia ta părea sa persiste

contra timpului,

Intrupare pământească păreai sa fi atins!

Stateam pe loc dar mintea nu-mi

cunoaște hotare,

Si nici oglinda nu ma mai privea pe mine!

Gandurile ma purtau pana la

sfintele altare,

Unde cladeam imperii din

a dragostei ruine.

Spate in spate,eu prin trup

si tu prin suflet!

Ne trimitem scrisori prin

al timpului labirint.

Gandurile-ți dulci nu mai îmi

sunt deloc secrete,

Ce eclipsa rece,a inimii negre alint!

Am rămas cu întrebare si caut

tactica in răspuns,

Intalnire a doua lumi sa fie

oare in plus?

Captiva in sentimente si un nou

concept indus,

Orizontul e o lege si verticalul e opus?

Atâtea sa îți spun,prin ce

timpuri m-am născut!

Da-mi de crezare nu cunosc

ale mele rădăcini.

Trecutul e o amintire lunga ce

cheie mi-a făcut.

Refugiul meu in poezie,

nu în al nopții rugăciuni.

Cutia pandorei am deschis si

ți-am citit scrisoarea.

Vorbim stiluri diferite prin hieroglife 

așa moderne.

Nu eram cu zâna,ma delectam

cu vrăjitoarea!

Leacul singuratatii e dulce,

secretul vieții eterne. 

Ne vom întâlnii la hotarele

existentei umane!

Ma vei recunoaște printre rânduri

tot mai stranii.

Ma găsești prin ale întunericului savane!

Focul te va calauzi printre

suvitele-mi arămii.

Și poate într-o zi o să învăț să zbor,

Să mă duc departe nerăbdător.

Sa plutesc și să veghez,

Lumea întreagă să o fotografiez.

Să rămân doar un suflet

Fără corp și fără cuget.

Să mă eliberez de tot ce înseamnă "eu"

Și să ajung până la apogeu.

Să mă las pierdut în cer și gânduri,

Să învăț să citesc printre rânduri.

Să mă îndrume briza largii mări 

Să uit de toate ale mele tulburări.

Să nu mai gândesc și să nu mai exist,

Să mă eliberez de al meu spirit realist.

Să nu mai fiu nimic pe lumea asta,

Decât o amintire vastă.

Moartea este ca un politician lacom,

Ne ia tot ceea ce prețuim si adorăm.

Dar totuși moartea cea de taină,

Este relaxarea cea divină.

Mă gândesc din când în când,

Este moartea depărtarea sufletului de trup?

Sau, este moartea oprirea vieții constante,

Ceea ce ne dă noua bețe-n roade?

Moartea este bună si rea,

Deoarece aceasta are si răsplata sa.

Uneori, ne scapă de cele mai rele persoane,

Dar uneori, ne scapă de cele mai bune persoane.

Nu doresc să văd ce se v-a întampla,

Dar la un moment dat voi vedea și întâmpina.

Cum este moartea ca și in cărți,

Când aceasta te învită la ușa sa,

Să vezi apusul ultimii zi,

Și să mori liniștit ca Dumneata.