Moștenirea unui destin frânt

Pe colțul străzii, la amurg,

Se-nvârte lumea... și se scurge.

Un glob imens, de carne friptă,

Cu varză, usturoi și pită.

Privesc rotirea — un dans lent,

De pui și sos transcendent.

Și-nvăț că totul e efemer,

Ca maioneza-ntr-un desert.

„O viață are omul, frate,

Să guste tot ce-i bun pe spate!”

Și-n clipa când mușc din lipie,

Simt sensul plin al veșniciei.

Căci timpul trece, shaorma scade,

Dar pofta-n suflet nu se rade.

Și dacă există Dumnezeu,

El sigur vinde sos la greu.

Spui că iubești ploaia,

dar îți deschizi umbrela.

Spui că iubești soarele,

dar cauți un loc la umbră.

Spui că iubești vântul,

dar îți închizi ferestrele.

De aceea mi-e teamă când

spui că mă iubești.

Pe cerul toamnei blând și clar,

Coboară îngeri în altar,

Cu aripi largi și ochi de foc,

Veghează lumea, pas cu pas, în loc.

Mihail , sabia luminii,

Paznicul dreptății și iubirii,

Gavriil , vestitor curat,

Cu glasul dulce, neîntinat.

Ei duc rugăciunea spre senin,

Spre tronul sfânt, spre veșnic chin,

Și-n inimile celor buni

Aprind credința de străbuni.

În case, oamenii se strâng,

Aprind o lumânare-n prag,

Și-n șoapte line mulțumesc

Pentru tot ce au, pentru ce iubesc.

Că-n ziua asta de lumină,

Se-aude-n cer o rugămină:

„Păziți-ne, sfinți îngeri mari,

De rele, patimi și coșmaruri.”

Dincolo de tăcere stă glasul uitării,

Un murmur de dor printre pașii serii,

Acolo se sting și se nasc amintiri,

Ca umbrele blânde din vechi amintiri.

Dincolo de tăcere nu-i moarte, nici dor,

E doar un oftat ce plutește ușor,

O clipă de pace, un vis ce nu piere,

Atâta rămâne… dincolo de tăcere.

Născuți în urmă,

Acum trilioane de ani în urmă

Pe timpul când nu se făcea deosebirea între cal și măgar,

Doi moșnegi zurlii.

Pe unul îl chema Mansi,

Pe cealaltă Maricica

Fie vorba între noi,

Doar pe Mansi îl ducea capul,

Expert în ale domeniilor naturaliste,

Pe când Maricica....

Făcea umbră pământului degeaba.

Expertă în ale băuturii, 

Vorbelor pe ici, pe colea,

Mai ales în ale certurilor,

Și ale preacurvăsărerilor,

Maricica, poreclită și „baboș",

Își tot face veacul,

În averea mult iubitului ei soț, MANSI.

Mansi, mai prost de fel,

Dar fiind un boșorog cu capul chel,

Și bandit de fel,

Cade în jocurile,

Hoțoaicei de Maricica.

E noaptea în care liniștea poartă măști. Pe străzi, lumina felinarelor tremură ca o inimă bătrână, iar vântul se joacă prin frunzele uscate ca un copil care nu vrea să doarmă. Copiii râd, aleargă, bat în porți și cer dulciuri, dar sub glumele lor se ascunde ceva vechi, o teamă moștenită din vremuri când focul era singura lumină și umbrele erau zei.

În spatele fiecărei măști se ascunde o poveste. Vrăjitoarea care zâmbește ține în buzunar o scrisoare pe care n-a avut curajul s-o trimită. Scheletul care dansează poartă în ochii goi amintirea unei veri în care a fost viu. Vampirul e doar un copil obosit, căruia îi plac nopțile fiindcă nu mai trebuie să spună „bună dimineața”.

Pe cer, luna privește peste toți, cu răbdarea unei mame care știe că și frica e o formă de joacă. Casele par mai mici, umbrele mai lungi, iar timpul, un dovleac scobit, în care arde o flacără ce pâlpâie între râs și nostalgie.

Halloween nu e doar o sărbătoare. E clipa în care trecutul și prezentul se ating fără rușine. E ziua în care ne permitem să fim fantome, să ne plimbăm printre amintiri, să rânjim în fața morții și să-i spunem: „Te-am prins, dar doar pentru o seară.”

Și poate că tocmai de aceea iubim Halloween-ul: pentru că, o dată pe an, ne e permis să fim ceea ce ascundem, vii, speriați, veseli, trecători,  toate la un loc, într-o singură mască.

Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând

Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam

Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma

Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.

Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică

Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.

Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’

Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor

Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta

Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?

Și plânge iar amarul meu,

Îmi plânge iarăși soarele.

Și plâng și eu mereu, mereu,

Îmi plâng din nou mormintele.

Și plânge iar amorul meu,

Prizonierat în suflet.

Și plâng și eu din nou cu el,

Jelesc, dar fără sunet.

Veșmântul de singurătate,

Cel cu lacrimi decorat,

Îl port ca pe o jumătate,

Deși s-a deteriorat.

Speranța mi-o aud cum plânge,

Plânge dorul meu pierdut.

Lacrimile îmi sunt sânge,

Căci tu îmi ești necunoscut.

Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :

Cat va mai dura ?

Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,

Nu se simte lovitura.

Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :

De ce ma aflu aici, acuma ?

Dupa ce norii scrumează,

Toti pot sa inceapa a fuma.

Cum este sa te intrebi in fiecare seară:

De ce mi am irosit ziua ?

Tot ce ai facut ii dezgustară,

Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.

Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :

Cum pot scapa de probleme ?

Din intuneric raspund niste soapte:

- Doar franghia pune capat la dileme.

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Oare pot fi enumârate ,câte dureri  poate duce un părinte

în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec

așa se călesc și merg mai departe .De dureri  fizice  mergi

la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu

o vreme ,apoi poți uita ...Dar când  pierzi  un copil  e altceva!...

A fost secerat  de  o boală ,de un accident ,te resemnezi

Domnul ,a vrut să-l ia  ...Dar durerea  cea mai mare  este când ,

l-ai crescut mare și ca părinte  îți spui  mai e puțin ,și își va găsi

un drum  al lui.Un copil  e o fericire faci tot să-i fie bine .

Dar când  descoperi un adevâr cumplit : copilul  tău s-a rătăcit ,

o boală grea  l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,

vezi  cum raza  ta  de soare ,moare  încet ,încet ...Asta-i durerea

cea mai mare . Unde ,la cine să  apelăm ,noi părinții : Pe lume

nu-i durere mai mare . s.o.s.  ne doare!

Jur pământ și țărână,

Să nu aduceți flori,

la mormântul meu.

să nu mă plângeți,

când vii dor.

Să nu vorbiți de rău,

așa cum am fost eu,

să nu mă pomeniți,

la masa de sărbătoare,

Să mă purtați doar în gând.

Numele să nu mi-l rostiți,

Chiar când de acum, 

nu mai sunt.