De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Vasile Serban
Дата публикации: 22 августа 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 612
Стихи из этой категории
Urât și de moarte
De ce mă chemi
De ce mă strigi
De sus unde tu nu mai ești
Tu nu știi că nu mai exiști
Mai distrus mai făcut praf
Ți-am oferit iubirea mea
Ți-am alinat gândurile
Ți-am creat vise și speranțe
Dar nu, tu doar m-ai mințit
Acum mă ridic și văd
Mormântul înghețat de lacrimile
Ce de mult au curs.
Mă întorc la o viață normală
Unde visul acum e un film alb-negru
Unde miracolele sunt niște idei fanteziste
Unde "să fii fericit" e o înjurătură
Mă ocolește viața cum m-au ocolit toți
Mă simt rupt de speranțe
Pământul e așa de aproape
Mă îmbrățișează până mă înghite
Sicriul meu cel frumos
E plin de viermi și de margini putrezite
Așa cum e și sufletul
Dar acum ce să mai fac?
Să fii distrus e atât de ușor
De moarte să fii alungat
De suflet părăsit
Și de lume mințit.
Acum îmi spun ultimul cuvânt
Până când ochii mi se opresc
Iar inima îmi râde
De parcă totul a fost un spectacol.
Diferenta
Am vazut si am trait
Povestiri de mic copil,
Găsind prieteni la tot pasul
Mi-am vazut viitorul acru.
Într-o lume-n tunecată
Îmi făceam din viata artă,
Desenând cu doru-n pană
Pe pânza timpului in goană.
Ger si planset de vifor
Scrie singur in viitor.
Singuratic stau și eu de zor
În al meu cosciug ușor.
Doar un strop de frumusețe
Să apară-n nopatea grea,
Ca să facă diferenta
Între moarte și-un dar.
Нет смысла жить...
В долине гроз, где солнце нет,
Сияет последний лунный свет
В долине роз, где смерть пришла,
Вдруг поняла, что обречена
Нет смысла жить, куда-ж идти,
Ей надоело в этот миг
Падать в грязь, не видеть мир,
Дальше путь, уж не найти
С детсва я так ждала,
Принца на белом коне
Бесполезно года два,
Простаяла в этой темноте.
Целая история, с начало до конца,
Тупо было ждать, этого жеребца.
И вот конец историй, которого я нашла,
Петелька и дерево, мои навеки друзья.
soffocamento
Valurii nemuritoare,
Iubirii uitătoare
Dar eu, tot aici...
În trecut,
Eu și tu...
Spuma mării,
Mă înghite ,încet.
Așa,cum ai înghițit tu,
Rodul iubirii noastre
Mă scufund în amintirii
Și dansuri nocturne
Îmi ajung până-n plămâni,
Nu pot să respir,
Dar, renunțând în a mă mai zbate,
Și lăsându-mi sufletul de muritor,
Să fie înghițit de frumos.
Și să mor...
cad
sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă,
o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns.
mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii
care perseverează cugetul meu asupra suferinței.
o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți
și mă conduci spre disperare,
nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie
cu aspirații la viitor?
nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă,
și totuși îmi râvnești la rău.
cad, nu mă mai ridic,
cad, curg, sunt de neoglindid
în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții.
cad, plec și nu mă mai întorc,
cad, mă duc ușor.
șiroaie apa care din râurile paternității în această seară,
colindată de glăsuirea ambientului plumburiu,
mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă
cum de am ajuns aici?
dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei,
pe prețuitul meu tată?
am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată
la picioare, la degetul mic.
pot să iau acum decizia finală:
mâine pot începe din nou, cu dreptul
să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele,
sau să închei aici, să ating ultima pagină
a monologului vieții mele.
Nuferii stătători
Salcia de pe mal veșnic crescătoare,
Ascultă suspinările ființei trecătoare.
Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,
Spânzurată de brațele acesteia, moare.
În scorburi găzduieste muritorii de foame,
Care iarna nu se gândesc la plecare.
Doar când soarele răsare,
Își iau rămas bun și zboăra-n zare.
Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,
Bandajează sângeroasele deschizături.
Degeaba încerci să rămai treaz,
Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.
Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,
Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.
Niciun suflet nu i-a intors favoarea,
Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.
M-am aplecat cu capul peste lac,
Şi atunci am realizat că acel copac,
Se reflecta în locul meu maniac.
Reîncarnarea entității a funcționat.
Другие стихотворения автора
Aș plânge azi mormântul
Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,
Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,
Aș alunga tăcerea sordidelor morminte
Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.
Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,
Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,
Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste
Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.
Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,
Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie
Și undeva aproape să pun o bancă, tată,
Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.
Aș face un izvor să curgă-ncetișor
Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,
Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut
Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
O stea… căzătoare
O piatră de mormânt îmi este gândul,
Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,
Din sute de idei mi-am construit giulgiul,
Iar din tristeți mi-am terminat sicriul.
M-am îngropat în răsărit de soare
Când nimeni nu era pe afară,
Doar eu, o mică și neînsemnată vietate,
Îmi răcoream picioarele în moarte.
Am colindat cu umbra spiritului luna,
Am poposit apoi la fiecare stea
Și aș fi vrut să vă opresc pământul,
Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.
M-am înfrățit în absolut cu Universul
Să născocim în doi o nouă stea,
În care să nu punem gânduri,
Iar eu să zac pe veci în ea.
*
Mi-am amintit fără să vreau trecutul,
Când ți-am văzut în praf de stele chipul,
Și-n ziua când lucram un colț de stea
Am hotărât să-ți vizitez ținutul.
Dar clipele se transformaseră-n ore
Și zilele se preschimbaseră-n ani,
Iar eu călătorisem mii de ani
Când am ajuns să văd din nou pământul.
De sus, din cerul plin de stele,
Am căutat să-ți văd iar chipul,
Dar fiindcă nu te-am mai găsit,
De întristare, m-am aruncat în mare.
În căutarea iubirii
Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.
Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.
Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.