De-aș ști să nu mai mor

Îngândurată printre fum de țigară.

Blocată într-o agonie amară,

Înconjurată printre umbre străine,

Dorind ca totul să se termine.

Umblând prin întuneric crunt,

Și pierdută, mă scufund

Încercuită de neliniște tulburătoare,

Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.

Apoi, simt cum se stinge în vânt,

Fiecare sentiment frânt 

Renăscând înapoi ca sacrificiu,

Pentru satisfacția păcătosului viciu.

Și oare viața are sens

Când peste timp,când n-o sa fii,

Nu își va aminti nici vântul

De pașii tăi,de-a ta privire?

Și totuși, e sublim să știi

Că simți, iubești,

Că lacrima ce cade-ncet

Și zâmbetul ce îți straluce,

Fac clipa sa încremenească,

Că ochii tai s-atat de vii

Încât și stelele fac sa pălească...

Niciodata sa nu te opresti

Cand lumea iti spune

Ca esti

Prea tanar sau prea batran.

Sa nu zabovesti

Pe tarmuri, pe culmi,

Niciodata sa nu obosesti

In somnul prea dulce

Al unei genuni.

Sa mergi zi de zi, ceas de ceas,

Spre orizontul din tine,

Spre zorii altei minuni,

Implinindu-ti chemarea de a fi

Aici si acum,

Povestea nescrisa

A altei lumi.

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.

Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.

Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.

Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”

Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.

„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.

Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.

Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.