6  

De-aș ști să nu mai mor

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

 

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

 

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

 

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: Vasile Serban poezii.online De-aș ști să nu mai mor

Дата публикации: 7 июля 2023

Добавлено в избранное: 1

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 1450

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Distrugere

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

 

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

 

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

 

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

 

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

Еще ...

Aș plânge azi mormântul

 

Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,

Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,

Aș alunga tăcerea sordidelor morminte

Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.

 

Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,

Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,

Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste

Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.

 

Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,

Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie

Și undeva aproape să pun o bancă, tată,

Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.

 

Aș face un izvor să curgă-ncetișor

Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,

Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut

Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.

Еще ...

Închisoarea sufletului

În adâncuri hibernale

Șade sufletu-mi legat

Să nu-mi iasă pe afară

Și să zboare în neant.

 

L-am legat în primăvară,

Când iubeam o domnișoară,

Și de-atunci am jurat

Să rămână-n veci legat.

 

Cu cătușe de argint

Și zăbrele făurite

Din iubirile trecute,

Așa, Doamne, l-am legat.

 

L-am legat de frica morții

Ce-mi jurase să-mi aducă,

Când văzuse că-n iubire

E doar suferință pură.

 

I-am promis de atâtea ori,

Că în răsărit de zori,

Eu și inima-mi nătângă

Vom sădi în lume flori.

 

Să le iubim doar pe ele,

Să nu mai iubim muiere,

Să ne ridicăm un zid

În grădina de argint.

 

Unde vom sădi lalele

Și zambile, viorele,

Iar aproape de fântână

Vom planta un nuc, să-mi ție.

 

Umbră-n anii bătrâneții,

Când vor vizita nepoții,

Să le povestesc de lume

Și de sufletul din mine.

Еще ...

Îndemn la rugăciune

Eu sunt stăpân peste nimic,

Un veșnic rob fără sărsam,

Un călător în astă lume,

Un biet creștin fără să știu.

 

Văd cimitirul plin de viață

Orânduind coloanele de morți,

Un amalgam ciudat de oase,

Un dans macabru în decor.

 

Mă văd epavă într-un vid,

O umbră falsă pe pământ,

Sunt un orgoliu fad al unui slut,

Un bâlbâit timid al unui mut.

 

Văd moartea ca perfecțiune,

E ispășirea noastră-n absolut,

O veșnicie fără formă,

O zdreanță aruncată-n vânt.

Spre drumul judecății mele,

În fiecare zi cu nume

Îmi lepăd gândurile lumii

Și mă îndemn la rugăciune.

Еще ...

Poveste de iubire, Ramira&Alexander

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

 

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

 

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

 

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

 

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

 

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

 

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

 

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

 

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

 

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

 

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

 

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

 

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

 

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

 

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

 

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

 

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

 

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

 

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

 

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

 

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

 

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

 

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

 

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

 

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

 

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

 

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

 

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

 

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

 

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

 

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

 

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

 

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

 

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

 

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

 

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

 

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

 

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

 

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

 

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

 

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

 

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

 

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

 

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

 

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

 

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

 

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

 

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

 

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

 

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

 

Еще ...

Un nou concept



Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

 

E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.

 

Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.

 

Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.

 

Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.

 

Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.

 

Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...

 

Еще ...

Стихи из этой категории

Mărul

Din ramul greu al cunoașterii nespuse,

Cade-un destin rotund și efemer,

Purtând în el răspunsurile-apuse

Și puntea dintre pulbere și cer.

 

Mușcăm din timp cu poftă și păcat,

Căutând adevărul sub o coajă fină,

Iar mărul, în pământ din nou căzut,

Ne-nvăță cum din moarte crești lumină.

Еще ...

Limite

Am depășit orice limită,
Dar am trecut de barieră?
Dacă viața-i un paradox,
Atunci etica e mănușa de box.

 

Prinși în cercuri vicioase,
Își fac timp să tragă linii vâscoase,
În funcție de părerile expuse
Ale mulțimii cu mințile străpunse.

 

Se susține dorința de dreptate,
Dar se confundă cu răzbunarea.
Gurile devin canibale și înfometate,
Cei ca mine fiind materia ce susține hrănirea.

 

Pe patul de foc al propriilor păcate
Dorm înghețat în probabilitate,
Trezindu-mă într-un cer de singurătate,
Colorat de aburii cenușii.

 

Iertarea e pentru cei vii.
Sunt un doctor nebun ce oferă sănătate,
Criticat pentru brutalitate.
Devin constructor cu materiale limitate,
Și se așteaptă cele mai bune rezultate.

Eu sunt cel ce face tăieturile,
Dar și cusăturile.
Nu-mi plac scurtăturile,
Sunt mândru de toate eșecurile.

 

N-am ucis din răutate —
Ne-am îngropat împreună pentru rezultate.
Sufletul, la început, n-avea idee ce risca.
Oglinda-mi arăta doar masca.
Nu mai știu unde apar,
Prins între vulcan și ghețar.

Еще ...

Înghețat

Sub ce curge și peste ce stă,

Mă înec și mă sufoc.

Timpul trece, curge și mă costă.

Mă roade, erodat, n-am noroc.

Să mă mișc nu reușesc,

Bolovan împietrit, nemișcat.

Mă afundă, nu pot să vorbesc,

Încet, încet, chiar de mine uitat.

Totul se mișcă, viu se mișcă.

Totul aleargă, viu aleargă.

Mă alung de viul ce e desiș,

Că cei ce stau, n-au să meargă.

Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,

Pietroi înlemnit, cu totul blocat.

Iar totul ce-i viu nu are haz,

Pentru cine în el insuși e înhămat,

Sub ce curge și peste ce stă.

 

Șezând sub negru, peste negru,

Sunt neclintit și mă cutremur.

Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',

Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.

Iar eu, copac demult căzut,

Putregai cu burta plină,

Plin de apă, mânjit cu chină,

N-am decât să mai aștept o ploaie.

Să mă umple doar pe mine,

Cu necaz și cu fărâme.

Să mă umple, să mă-ndoaie.

Să mai crească niște vine.

Să absorb, să mă absoarbă.

Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,

Și să ia tot ce rămâne,

Șezând sub negru, peste negru.

 

Еще ...

CULORILE ZĂRII

VIAȚĂ! Nu-mi șterge irisul ochilor
Mai lasă - mă învăluită-n culorile zării
Să culeg albastrul din valurile mării,
Și roșul din parfumul trandafirilor


VIAȚĂ !Recunosc, mereu te-am rugat
Darnică ,din ce-am cerut m-ai bucurat
Lasă și verdele în zori înrourat
S- ajungă până la orizontul amintirilor
Cuibărit în țesutul din căușul anilor…


VIAȚĂ! Lasă-mi suspinul în amintiri și trecutul nu mi-l șterge …Indu speranța în timpul ce
încă mai are viitor și irisul ochilor nu mi-l stinge…
Nu-mi stinge
Albastrul mării,
Verdele ierbii
Și roșul din trandafirul iubirii…

Еще ...

anonim.poezie 14

Tot stau și chibzui la niște versete ...

Comerțul Vaticanului, zis : ,, Babilon ,,

Se prăbuși - va ca niște comete

Și cei duminicari - ca ultimul pion!

Foarte curând nu fi - va ,, nici o  amânare ,, !

Greșelile - i să - și cerceteze fiecare !

,, Nu stingeți Duhul ,, , căci Duhul Sfânt lucrează ...

Să ne căim de nepăsarea care - i trează

 Pe mai multe planuri ce se asamblează

Iar zgârcenia, care se crezut - a brează

Pieriv - a ,- n viitor și ea

De furia lui IEHOWAH !

Еще ...

ECOU FRÂNT...

    Spirale de gânduri se risipesc neîncetat:
    Pe eșafodul minții, netulburat mi-e cursul...
    Ecoul acestor momente s-a frânt în neant, 
    Astăzi din ele mi-a mai rămas doar versul…
    
    Din filonul acesta am strâns cu migală,
    Cât de multe cuvinte am putut a scrie,
    Căutând mereu măsura dreaptă și egală,
    Ca să nu uit a gândurilor vremelnicie...
    
    Pe multe dintre ele atât le-am îndrăgit,
    Cu fiecare cuvânt scris și rupt din mine:
    Acolo sunt eu. Destrămat, reîntregit,
    Totuși nu am ajuns să gândesc în rime.
    
    Căci în momentele mele de singurătate,
    Am simțit al cuvintelor spre lumină năvală,
    Și de aceea am desenat într-o carte,
    Al gândurilor mele nesfârșită spirală...

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍