Țelul dorințelor

When the brilliant sun rises

Above the magnificent Black Sea,

The water reveals to the eyes

And everything you wish to see.

The bluish-white sea foam,

The miraculous leap of the dolphins,

Sailors on ships set sail to roam

Huge creatures related to avialans.

Reaching horizon vizible edges

The gaze of boundless thought,

The soul of the boundary bird fledges,

As the inspiration Muse brought.

The glistening beach sand

Reflects the sun's rays.

The lifeless seashell held in hand

Found on the golden sand of the bays.

A peace of mind embraces you

Because the calmness of the sea transmits it.

The murmur of the sea waves delights you,

And the heavenly ennobles you in wit.

Nu mai doresc privirea,

Nici gândul să mi-l porți.

Imagini ireale

Ce le aștept ca sorți.

Pătrund ca într-o sferă

Pe care n-o cunosc,

Și sentimente surde

Dintr-o durere nasc.

Ardoarea vieții, falsă,

Creată prin minciună,

Nu va putea aduce

Speranței o lumină.

Am adormit gândind în van

Dacă-i aievea soarta mea,

Sau poate trece într-un an

Această suferință grea.

Nu-s clipele ce le petrec

Atăt de greu de suportat,

Nici lacrimile ce mă înec,

Ca spaima gândului îngrijorat.

Dacă aș putea să-nfrâng momentul,

Să am puterea de a lupta,

Destinului să-i schimb iar cursul,

S-aduc lumină-n viața mea.

Gândurile-mi adunate fir cu fir

Ce în versuri doresc să le răsfir,

Au muza cu care să mă luminez

Inspirația ca stihul să-l încununez.

Din vuietul suspinelor sufletești

Pe care vrei, speri să-l liniștești,

Îl acoperi cu gândul tău celest

Și ascuns în fiecare nobil gest.

Grâul să se cultive în nord-est,

Bujorii să-nflorească în sud-est

Pomii să rodească în nord-vest

Și grădinile bogate în sud-vest.

Fluviul cu marea să se-mpreune

Cu voință de-a fi pace-n regiune.

Munți și ape de străbuni vegheate

Care-n țară de Dumnezeu-s create.

Lumina orizontului din depărtare

Să fie ca o undă vie de-ndreptare

A relelor ce pe pământ se-ntâmplă,

Și care au o formă conflictuală amplă.

Să lăsăm fluviul gândului bun să fie

Esența faptelor înșiruite-ntr-o grafie,

Cu care să putem mereu reaminti

Că munți, ape și cer, nu le poți clinti.

Un gând întrebător se înfiripă

Și-mi însoțește această clipă.

Privesc în sus, îndelung în zare

La norii plumburii în forme bizare.

Prin picăturile de rouă în zori

Intuiesc regia unor regizori,

Ce împletesc efectele naturii

Cu sentimentele încărcăturii.

Pe scena plumburie a cerului

Norii sunt personajele teatrului,

Unde se joacă o piesă cunoscută

Dintr-o furtună aprig născută.

Dintr-o aglomerație de fulgere

Și tunete intense-n străfulgere,

Bat la cauzele unor interacțiuni

Dar sunt oare binedicțiuni?

Argintic strălucește raza de soare

Pe mantia albă ce-mbracă pământul.

Aliat al iernii Octombrie-i oare,

Cu toamna călcând jurământul?

Copacii cu frunzele îngălbenite

Doresc să le-așterne în poale,

Ca desfrunziți apoi să invite

Decembrie cu alba haină moale.

Noiembrie nemulțumit, la mijloc rămâne,

Căci toamna mereu îl dezmoștenește.

Iar iarna care îl face s-amâne

Pentru la anul ceea ce-și dorește.

Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,                                                                                                                     

Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,                                                                                                                     

Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,                                                                                                               

Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.

Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,                                                                                                                 

Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,                                                                                                                     

Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,                                                                                                       

Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.

Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,                                                                                                               

Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,                                                                                                                   

Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,                                                                                                         

Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.     

Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,                                                                                                     

Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,                                                                                                 

Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,                                                                                             

Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!

Ce e omul?:

Adiere de vânt trecătoare,

Suflet de ploi amare,

Raza ce se frâng in noapte,

Floare fragila,fără șoapte,

Un copac pierdut in iarna,

Frunza care cade-n toamna,

Vis ce se incheie-n noapte,

Filă dintr-o tristă carte,

Trubadur înfrigurat,

Sculptorul ce își pierde dalta,

Biet Orfeu cantandu-si soarta...

Îngeri sunt, veniți din cer,

Aduși de aripi comandate;

Când un om simte dureri,

De îndată-s puși pe fapte.

Albul lor nu-i orbitor,

Dar e luminos și sfânt;

Glasul lor nu-i grăitor,

Ci transmite al lor gând.

Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!

Posibil să trăim un vis sau nouă

Sau poate doar jucăm în alte vise,

Posibil s-avem vieți din două-n două,

Trăite precum vise interzise.

Visând, refuz să cred, în consecință,

Că viața-i doar ce vedem noi că-i viață,

Poate visu-mi s-a făcut putință

Și văd că totul are înc-o față.

O singură-mi speranță-mi mai rezistă:

Oniric, viața-n noi veșnic pulsează,

Atâta timp cât visul mai există

Nu-i viu ce nu e mort, ci ce visează.

Am, viu (și sigur voi avea în moarte)

Aceleași visuri mici de fericire:

Să fac amor cu valuri mari și, poate,

Să scriu, postum, povești despre iubire,

Să-mi strâng în brațe temerile toate

Cu care să merg, orb, în nemurire,

Să-mi ascult mai des inima cum bate,

Să lăcrimez mișcat de-o amintire

Ori să las fluturi să îmi stea pe spate,

Să fiu servit de Shakespeare la trezire

Și să adorm cu sânziene-n noapte,

Iar când voi reveni întru simțire,

În altă viață, dând din nou din coate,

Să-i vin ca fiu, în loc de mulțumire,

Doar mamei mele, înc-o dată, poate...