Balanța sorții

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Astăzi, printre șirurile de gânduri

Ce se-nfiripă într-o plăcută clipă,

Dau frâu liber versurilor în rânduri

Și sentiment de bucurie se-naripă.

Adăugând încă un an în șirul vieții,

Dorim să fie piatră prețioasă-n salbă,

Și slove-n cântec dăruite frumuseții

Ca tu să poți păși mereu pe cale dalbă.

Să răspândești parfumul de succese,

Să culegi roade din pomul reușitei,

Realizări să fie în toate cât mai dese,

Iar pe frunte, lauri pe măsura conduitei!

Ca un bujor să înflorești pe scena vieții,

Să declami cu voluptate mii de replici

Ce-nviorează sufletul ca roua dimineții

Și-n arta vorbelor, talentul să-l multiplici!

Tăcut, supus și-naripat

Este al gândului abis,

Ce se transformă într-un vis,

Când el din minte a zburat.

Cutreieră idei și fapte,

Meleaguri ale chipzuinței,

În lupta aprigâ a voinței

Cu întunericul din noapte.

Cuvintele nu se mai aud,

Gândurile nu se mai descriu

Și nici nu se mai transcriu,

Căci sentimentele conclud.

Când pe ceru-n noaptea sfântă

Apărea luminând o unică stea,

Grabnic cu bucurie lumii vestea

Nașterea Domnului care încântă.

Dinspre ieslele unui sat îndepărtat

Trei Magi glasul de prunc auziră.

Așa pașii credinței lor îi călăuziră

Cu daruri magice ce le-au purtat.

Atunci glasul credinței s-a auzit

Prin cuvinte ce în minte au creat,

Spirit sfânt ce pruncul au vegheat,

Pe drumul Domnului cel hărăzit.

Au trecut douăzeci de ani

Și i-ați păzit ca niște titani,

De clipele cu furtuni și vijelii,

Cu iubire, argumentând temelii.

Croind „covorul” de încredere

Cu care ați așternut includere,

Și ați îmbrățișat cu devotament

Sentimente în viață cu rafinament.

Universul v-a dăruit un angajament

Prin care v-ați jurat atașament,

Reușind să sădiți în grădina vieții

Sămânța iubirii din copacul tinereții.

Calea pe care curajoși ați pășit

Și toate greutățile le-ați depășit,

Astăzi culegeți rodul săvârșit:

O viață frumoasă la nesfârșit!

Astăzi natura întragă se-apleacă,

Rugând Universul să țină sabia în teacă,

Și-n viață să fie doar bucurii, veselie

Realizări, reușite, toate trimise ca solie.

Oare fugit-a gândul de la tine

Și n-aș putea să mai gândesc.

Dar ce să fac de-mi vii în minte

Și dacă-n ochi te oglindesc.

Nu poți ca să-mi mai ieși în cale

Ci doar în gând să te-ntânesc.

Dar pot eu oare ca vreodată

Din minte să mi te gonesc?

Să-ți spun că drag mi-ești și acuma

Deși aici, cu mine nu mai ești.

Dorința în zadar s-ar zbuciuma,

Și-n suflet dorul aprig răsucești.

Curentul te trage,

Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.

Dar e in regula.

Poate nu vei face otita nici acum.

Daca inca ma auzi,

Chiar si la un nivel scazut,

Inseamna ca exist,

Si nu-s doar o voce in mintea ta

Posacă. Nu?

Tragi draperiile să nu vadă vecinii.

Că țipi în perne.

Te ascunzi.

Picături se scurg din chiuvetă

Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.

Azi nu ai speranțe prea mari

Și de aceea nu încerci.

Nu încerci nici să deschizi frigiderul

Pentru că sigur ai uitat ceva.

Ai haine peste tot in incapere,

Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.

Dar nu te obosesti sa le strangi

Ar fi intr-adevar in zadar.

Plantele iti cer apa,

Dar le privesti trista, stii

Ca nu le mai poti uda in seara asta.

Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri

Decat de obicei.

Te separi de oameni, de lucruri, de viata.

Curentul te trage,

Dar inspiri aer toxic

Si e tot ce conteaza.

Totul e in zadar dar bei apa,

Ea te mai retine.

Inca ma auzi,

Chiar de nu exist.

Inca decizi ca e mai bine asa,

Decat sa suporti singuratatea.

Refuzi.

Ce cred eu e ca ai murit demult,

Cand ai lasat fereastra deschisa

Si-ai uitat sa inchizi robinetul.

Poate ma insel, ca de fiecare data.

Dar atunci, de ce ma mai auzi?

Cand e clar ca ai otita.

Zile lungi infometate

si prin geam un somn tirziu

linistea este departe

nici nu simt daca sunt viu.

Gustul pinii o poveste

apa este doar un vis

rind pe rind primim doar gloante

astai tot ce e permis

Incarcat cu plins si jale

ma trezeste nencetat

strigatele tot mai rare

a batrinelor din sat.

Supravetuind pe margini

nu ramine niciun gind

tot trecutul e pe pagini

iar sfirsitul in pamint.

Suntem rezultatul unor coliziuni fine, fire de praf intersectate sub o singură rază, într-o mansardă a universului unde cineva a lăsat fereastra deschisă.

Pășim pe linii trasate cu cerneală invizibilă,crezând că noi alegem unghiul fiecărei cotituri, dar suntem doar pietre aruncate în apă - cercurile noastre se ating nu prin voință, ci prin densitatea aceleiași clipe.

Dacă trenul ar fi întârziat un minut,dacă ploaia te-ar fi făcut să cauți adăpost sub alt balcon, lumea mea ar fi fost o hartă diferită, cu alte continente și alte mări de traversat.

Nu e nici vină, nici merit în această curgere, ci doar hazardul care îmbracă haina destinului pentru a ne face să credem că totul are sens.

Suntem două ecouri care s-au întâlnit în peșteră doar pentru că sunetul a avut curajul să nu se stingă la timp.

Vreau să-mi fac din suflet o poezie,  

O tristă baladă a unei iubiri trecute,  

Sau o romanță c-o dragoste zglobie,  

Să-mi aștearnă sentimentele pe hârtie.  

Durerea să-mi fie scrisă cu sânge,  

Cu-n miros de fier ce transmite tragedie,  

Sau să-mi scriu dorințele toate,  

Cu lacrimi aurii căzute din stele.  

Iubirea vreau să fie scrisă albastru,  

Folosind lacrimile unui trist astru,  

Sângele unui rege al cerului sacru,  

Făcând din cuvinte un trist masacru.  

Tristețea vreau să-mi fie scrisă cu șoapte,  

Cuvinte ale tuturor sentimentelor deșarte,  

Inimi rupte, pline de durerile iubirii profunde,  

Ale tuturor viselor ce-au fost cândva spulberate.  

Iar când voi rămâne fără hârtie de scris,  

Voi folosi zorii pe post de papirus,  

Smulgând din mine al dorului virus,  

Pentru a-mi scrie tot ce m-a distrus.

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

orășel înfoiat

printre câmpii de ape;

strada principală-i inghițită de

ciocul mirosurilor înțepătoare

de vinuri.

casele, pitite după garduri,

tulburate-s numai

de șuieratul trenurilor rapide.

gara-i pustie,

ecoul unor pași grăbiți

punctează bătăile timpului.

în urmă,

geamantane deschise, saci de dormit,

cărucioare goale....