Eva
O lumină violetă pătrunde tot și, în special,
tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente
uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.
Această lumină este o culoare, ce împodobește
urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;
un cântec violet ascuns în taina sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după
dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot
ceea ce strălucește nu este doar aur în universul
ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață
cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge
din nou până când acesta se crapă ; a mușca,
remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se
hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie
de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de
lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate
lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație
de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un
cavou în care zace o puritate primară, puerilism.
Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură
din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;
sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie
sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;
crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă
pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,
verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~
fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei
este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.
Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care
îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.
Poezie de Marieta Maglas
Стихи из этой категории
Distinsă doamnă
Distinsă doamnă să-nceapă show-ul ,
Să ne "iubim" până apare curcubeul,
Ascultă ploaia ce suspină la fereastră,
Dar și ecoul ce sosește tot pe-acolo,
Cântat de patul nostru șubrezit,
Noi tineri ne simțim dar nu mai suntem,
Iar de decență nici c-am auzit!
*
Distinsă doamnă te aștept de-o viață,
Și iată c-ai apărut precum o vrăjitoare,
Te plimbi agale în visele-mi fugare,
Pe mătura-ți vrajită,
Apoi dispari cum ai venit!
Există un sfârșit si la sfârșit
Chiar dacă nu este-nceput nimic,
Caci de iubire nimic n-am pomenit!
(1 august 2022-6 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
un noiembrie
amintirile cu tine îmi stau la uscat
în Luminătorul încă nedeschis
Enya a inundat străzile
scăpată din picupul tău
Only Time până la genunchi
până la suflet
lumina murdară sângerează
prin perdeaua după care te-ascunzi
buzele tale albastre mi-au săpat
ieri noapte o golgotă pe piept
în Vinerea asta Neagră
crucile sunt la reducere
aproape gratis ofertă la mântuire
de nepăsarea lumii
nu mai răspunde nimeni
ultimul călugăr din Athos
e candidat la președinție
doar un pompier voluntar
se străduieşte să îți scoată
disperarea din secțiile de vot
oamenii dorm oricum
cu Enya sau fără ştampilează
o apocalipsă nouă nouță
toți ne numim Sisif prin ordonanță
de urgență
Dumnezeu a rămas în inima ta
de aseară când ați făcut duet
la karaoke
ți-a pictat ventriculele cu sfinți
spune-i să plece iubito
lumea mai are nevoie de El
și eu de tine
Vreau să te uit
Cu ceva timp în urmă
erai totul pentru mine
azi nu mai însemni nimic.
Erai un cer cu lumină
cu flăcări de dor
azi flăcările se sting.
Erai nelipsit din visele mele
şi din gânduri la fel
azi nu mai eşti.
Eram atât de naivă
atât de credulă
azi nu mai cred în poveşti.
De azi mai cred
în vorbe, în dulcegării,
las totul acolo, în trecut.
Vreau să mă nasc din nou
să fiu ce-am fost,
vreau să te uit.
Oda frumusetii
O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.
Inima mea de catifea, atașată de șiruri de mătase, coboară,
fluturând deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zâmbet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.
Pergamente strălucesc cu cerneală proaspătă,
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise, se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobozesc pe podeaua de porțelan.
Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de rouă dimineața.
Un fel de gri
Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,
când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea,
ce rost mai au cuvintele, când ele
se frâng în colțul mut al tăcerii tale,
ca de-o stâncă rea.
Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,
un cântec neterminat, într-o limbă uitată
și timpul o hoinară săgeată
care mă frânge-n secunde
ce ard laolaltă.
Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt,
căci simțirea mea e un animal sfâșiat,
și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint,
că poate,
poate n-ai plecat.
Dar tăcerea ta e un oraș fără uși,
o mare fără mal, un sfârșit fără început
și eu un fel de gri, printre cruci,
care încă-ți caută pașii
pierduți.
Aș vrea poate să taci mai blând
să nu mai doară gândul la tine,
căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum
în pieptul meu,
o bibliotecă de ruine.
Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,
printre cuvinte nespuse și priviri furișate,
dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta
ca un nebun ce n-a învățat niciodată
cum să te lase.
Dacă m-ai fi auzit,
dacă ai fi știut că tăcerea ta
mă face să mă îndoiesc că-s om,
ai fi venit,
sau ai fi spus ceva,
sau nu ai fi spus nimic,
și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.
Distinsă doamnă
Distinsă doamnă să-nceapă show-ul ,
Să ne "iubim" până apare curcubeul,
Ascultă ploaia ce suspină la fereastră,
Dar și ecoul ce sosește tot pe-acolo,
Cântat de patul nostru șubrezit,
Noi tineri ne simțim dar nu mai suntem,
Iar de decență nici c-am auzit!
*
Distinsă doamnă te aștept de-o viață,
Și iată c-ai apărut precum o vrăjitoare,
Te plimbi agale în visele-mi fugare,
Pe mătura-ți vrajită,
Apoi dispari cum ai venit!
Există un sfârșit si la sfârșit
Chiar dacă nu este-nceput nimic,
Caci de iubire nimic n-am pomenit!
(1 august 2022-6 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
un noiembrie
amintirile cu tine îmi stau la uscat
în Luminătorul încă nedeschis
Enya a inundat străzile
scăpată din picupul tău
Only Time până la genunchi
până la suflet
lumina murdară sângerează
prin perdeaua după care te-ascunzi
buzele tale albastre mi-au săpat
ieri noapte o golgotă pe piept
în Vinerea asta Neagră
crucile sunt la reducere
aproape gratis ofertă la mântuire
de nepăsarea lumii
nu mai răspunde nimeni
ultimul călugăr din Athos
e candidat la președinție
doar un pompier voluntar
se străduieşte să îți scoată
disperarea din secțiile de vot
oamenii dorm oricum
cu Enya sau fără ştampilează
o apocalipsă nouă nouță
toți ne numim Sisif prin ordonanță
de urgență
Dumnezeu a rămas în inima ta
de aseară când ați făcut duet
la karaoke
ți-a pictat ventriculele cu sfinți
spune-i să plece iubito
lumea mai are nevoie de El
și eu de tine
Vreau să te uit
Cu ceva timp în urmă
erai totul pentru mine
azi nu mai însemni nimic.
Erai un cer cu lumină
cu flăcări de dor
azi flăcările se sting.
Erai nelipsit din visele mele
şi din gânduri la fel
azi nu mai eşti.
Eram atât de naivă
atât de credulă
azi nu mai cred în poveşti.
De azi mai cred
în vorbe, în dulcegării,
las totul acolo, în trecut.
Vreau să mă nasc din nou
să fiu ce-am fost,
vreau să te uit.
Oda frumusetii
O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.
Inima mea de catifea, atașată de șiruri de mătase, coboară,
fluturând deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zâmbet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.
Pergamente strălucesc cu cerneală proaspătă,
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise, se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobozesc pe podeaua de porțelan.
Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de rouă dimineața.
Un fel de gri
Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,
când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea,
ce rost mai au cuvintele, când ele
se frâng în colțul mut al tăcerii tale,
ca de-o stâncă rea.
Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,
un cântec neterminat, într-o limbă uitată
și timpul o hoinară săgeată
care mă frânge-n secunde
ce ard laolaltă.
Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt,
căci simțirea mea e un animal sfâșiat,
și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint,
că poate,
poate n-ai plecat.
Dar tăcerea ta e un oraș fără uși,
o mare fără mal, un sfârșit fără început
și eu un fel de gri, printre cruci,
care încă-ți caută pașii
pierduți.
Aș vrea poate să taci mai blând
să nu mai doară gândul la tine,
căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum
în pieptul meu,
o bibliotecă de ruine.
Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,
printre cuvinte nespuse și priviri furișate,
dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta
ca un nebun ce n-a învățat niciodată
cum să te lase.
Dacă m-ai fi auzit,
dacă ai fi știut că tăcerea ta
mă face să mă îndoiesc că-s om,
ai fi venit,
sau ai fi spus ceva,
sau nu ai fi spus nimic,
și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.
Другие стихотворения автора
Legenda lui Moș Crăciun
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Moș Crăciun avea un nume banal,
Atunci când trăia ca un simplu om.
Acest Nicolae era real.
Ca un creștin trăia, fiind bonom.
Părinții i-au murit când era mic.
Era grec și trăia într-un sătuc.
Precum arca din timpul noetic
Și-a făcut sania, din lemn de nuc.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Sub Dioclețian a devenit
Faimos episcop în misiune.
A fost întemnițat și chinuit,
Dar a rezistat prin rugăciune.
Faptele lui Nicolae cel Sfânt,
Au devenit arhicunoscute.
El a lucrat cu-al Domnului cuvânt
Pe cei nevoiași ca să-i ajute.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
El a devenit chiar Dutch Sinter Klass~
un nume dat de copii în ajun.
Haina-i bisericească a rămas
Pentru ei costumul lui Moș Crăciun.
De-atunci, ei îl așteaptă să vină
Cu sania lui plină de daruri;
Un brad de Crăciun stă în lumină~
Reni ce vin dinspre polare ghețuri.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Pe hornul casei pline de copii,
El se cațără și alunecă
Din sania cu reni, fără aripi ~
Lasă cadoul și apoi pleacă.
Din barbă~ praf de stele-n noapte
El gonește și cântă-n Lumină.
Aude-a rugăciunilor șoapte.
Un ultim horn când noaptea se termină.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Sonet violet pentru Paul Gauguin
În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,
Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,
Tahiti este plin de povești de pură încântare;
Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.
Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.
Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante
Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.
Dansează cu anemonele roșii, exuberante.
În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,
Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.
Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.
Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.
Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,
Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;
Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,
Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.
Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,
Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.
Poezie de Marieta Maglas
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Un poem Sestet în oglindă pentru fluturi
Lumina dă strălucire aripilor magice ale fluturelui în zbor,
Zborul este frumusețea lui și încântarea anemonelor,în lumină .
Aripile flutură libere arcuindu-se delicat; parcă s-ar legăna,
Legănare de dans învață el pe florile albe, cu a lui aripă.
Briza îl găsește printre roz ~înfloriții copaci,
Copacii îi propulsează spiritul inocent și pur în briză.
Dansul farmecă floarea pentru a o pune în transă,
Transa este stilul lui de a aduna polen pentru a putea dansa.
Visele fierbinți devin purpurii, atunci când dulcea floare strălucește,
Strălucirea soarelui în zori, pe cer, da profunzime îndrăgostitului visător.
Fermecându-l, ea ii spune povesti pentru a se putea arunca în brațele lui.
Brațele lui redevin aripi atunci când caută cu frenezie si alte farmece.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Curcubeul sunetelor
Cerul crepuscular este
indigo-portocaliu,
o simfonie. Lumina
este absorbită; se descompune
în fotoni. O stea moare
în univers. Devine iubire.
Întunericul este atras de
cuanta de energie;
este infinit și înghețat în sine
atunci când pătrunde
sinele fierbinte al luminii.
Vântul îmbrățișează fiorul
macilor nepalezi ~
frumuseți hipnotice și
pete roșii pe
un lan de grâu
ce așteaptă secerișul~
scutură zgomotos galbenul obosit;
albastrul astral vibrează și
poate fi auzit ~
acorduri de jazz și
bluesuri în progresie;
versuri despre oamenii
învăluiți în frunze,
o dragoste sfântă și
un curcubeu sonor.
Legenda lui Moș Crăciun
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Moș Crăciun avea un nume banal,
Atunci când trăia ca un simplu om.
Acest Nicolae era real.
Ca un creștin trăia, fiind bonom.
Părinții i-au murit când era mic.
Era grec și trăia într-un sătuc.
Precum arca din timpul noetic
Și-a făcut sania, din lemn de nuc.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Sub Dioclețian a devenit
Faimos episcop în misiune.
A fost întemnițat și chinuit,
Dar a rezistat prin rugăciune.
Faptele lui Nicolae cel Sfânt,
Au devenit arhicunoscute.
El a lucrat cu-al Domnului cuvânt
Pe cei nevoiași ca să-i ajute.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
El a devenit chiar Dutch Sinter Klass~
un nume dat de copii în ajun.
Haina-i bisericească a rămas
Pentru ei costumul lui Moș Crăciun.
De-atunci, ei îl așteaptă să vină
Cu sania lui plină de daruri;
Un brad de Crăciun stă în lumină~
Reni ce vin dinspre polare ghețuri.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Pe hornul casei pline de copii,
El se cațără și alunecă
Din sania cu reni, fără aripi ~
Lasă cadoul și apoi pleacă.
Din barbă~ praf de stele-n noapte
El gonește și cântă-n Lumină.
Aude-a rugăciunilor șoapte.
Un ultim horn când noaptea se termină.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Sonet violet pentru Paul Gauguin
În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,
Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,
Tahiti este plin de povești de pură încântare;
Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.
Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.
Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante
Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.
Dansează cu anemonele roșii, exuberante.
În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,
Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.
Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.
Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.
Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,
Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;
Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,
Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.
Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,
Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.
Poezie de Marieta Maglas
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Un poem Sestet în oglindă pentru fluturi
Lumina dă strălucire aripilor magice ale fluturelui în zbor,
Zborul este frumusețea lui și încântarea anemonelor,în lumină .
Aripile flutură libere arcuindu-se delicat; parcă s-ar legăna,
Legănare de dans învață el pe florile albe, cu a lui aripă.
Briza îl găsește printre roz ~înfloriții copaci,
Copacii îi propulsează spiritul inocent și pur în briză.
Dansul farmecă floarea pentru a o pune în transă,
Transa este stilul lui de a aduna polen pentru a putea dansa.
Visele fierbinți devin purpurii, atunci când dulcea floare strălucește,
Strălucirea soarelui în zori, pe cer, da profunzime îndrăgostitului visător.
Fermecându-l, ea ii spune povesti pentru a se putea arunca în brațele lui.
Brațele lui redevin aripi atunci când caută cu frenezie si alte farmece.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Curcubeul sunetelor
Cerul crepuscular este
indigo-portocaliu,
o simfonie. Lumina
este absorbită; se descompune
în fotoni. O stea moare
în univers. Devine iubire.
Întunericul este atras de
cuanta de energie;
este infinit și înghețat în sine
atunci când pătrunde
sinele fierbinte al luminii.
Vântul îmbrățișează fiorul
macilor nepalezi ~
frumuseți hipnotice și
pete roșii pe
un lan de grâu
ce așteaptă secerișul~
scutură zgomotos galbenul obosit;
albastrul astral vibrează și
poate fi auzit ~
acorduri de jazz și
bluesuri în progresie;
versuri despre oamenii
învăluiți în frunze,
o dragoste sfântă și
un curcubeu sonor.