Poezie Zen pentru lumina stelară

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Mai avem timp pana murim.

Acest timp nu semnifica nimic altceva

decât un proces de îmbătrânire ;

respirația amintirilor într-un aer friabil,

respiratie care nu este încă înghețata ;

armuri in forma de pene pentru păsări pereche,

păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.

Amandoua au nevoie de semințele vieții ;

zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei

atunci când viața isi pierde lumina ;

a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.

Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.

Prefera să alunece in introspecție

pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută

un sens fundamental al vietii

cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;

căutând armuri si o trezire la conștiința de sine

în ceea ce privește marea trecere

sau dispariția.

De-ai ști tu vânt,

Cum înlăuntru stânca tace,

Te-ai prăbuși.

Și-n murmurul de aripi de pământ,

Nicicând să crezi,

N-ai îndrăzni.

Caldeilor, de-ai arăta în noapte,

Drumul către stele,

S-ar rătăci,

Prin praf, pierduți.

Eu însumi m-am ascuns de ele,

Departe-n munți.

Atunci când fără nici o noimă,

Bucăți de adevăr,

Îmi tremurau în mână,

Prieteni, frați, mă amăgeau,

Cu limbi de lut,

Înfășurate în minciună.

De parcă totul,

Ar fi fost în van,

Un bâlci grotesc...

Deșertăciuni ce trag la han,

Când obosesc.

Tu vânt de-ai ști cu-adevărat,

Vreun rost mai bun,

Vreo cale...

În lumea asta de nebuni,

Sisifilor din vale,

Nu te-ai opri, nepăsător,

Uitând în largul mării,

Luntrași setoși de adevăr,

În umbra disperării...

știi, câteodată 

îmi place cum apa

îmi perforează visele

pătate de umbrele mele egoiste

și alintate, 

îmi place cum corpul se 

macină-n moara infinitului, 

dar mă tem veninul să 

nu crească în broderii de 

mucegai pe pâine,

dar mă tem nuferii

să își uite casele și să vină

după mine. 

mai știi tu oare că

eroarea mi-e prietenă 

mă conduce pe urme de 

soare către luna cea sfredelitoare,

dar, totodată, mă tem să-mi

hotărască sentința în judecată...

eu am încredere în nebuloase

la fel ca și în astre, 

aș vrea să sting tot ce mă face om, 

chiar și intuiția stranie, neomenească, 

să mă las tăiat și operat

sub orbite înfricoșătoare

să mă regăsesc 

eu, copil, aer al dealului

îndrăgostit de-o zare...

deci, fie cum o fi,

eu sunt un 

afluent venerat și înmulțit 

de-ale mele siluete albăstrui

venite de pe alte planete,

de după cortina

teatrului oropsit.  

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

Mai avem timp pana murim.

Acest timp nu semnifica nimic altceva

decât un proces de îmbătrânire ;

respirația amintirilor într-un aer friabil,

respiratie care nu este încă înghețata ;

armuri in forma de pene pentru păsări pereche,

păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.

Amandoua au nevoie de semințele vieții ;

zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei

atunci când viața isi pierde lumina ;

a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.

Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.

Prefera să alunece in introspecție

pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută

un sens fundamental al vietii

cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;

căutând armuri si o trezire la conștiința de sine

în ceea ce privește marea trecere

sau dispariția.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

„Sinele“ sunt „Eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Nu mă cunosc atât de bine precum

cred eu că mă cunosc,

dar tu ești cel care mă cunoști

cel mai bine dintre toți.

Tot ce știu eu despre mine însămi este că

sunt mai valoroasă decât

această inteligență kinestezică,

care ne învăluie pe amândoi și

aparține acestui lanț imens de

ființe umane formând un colos.

Eu sunt cu mult mai presus decât

această inteligență, doar atunci când

ea se blochează între logică și conștiință.

Această conștiință este, uneori,

atât de limitată încât,

atunci când îi ceri prea multe,

începe să se spargă și să se scurgă.

Spre deosebire de tine,

eu sunt o realistă, pentru că

tu ești încă un adormit în această lume

ce aparține vegherii și realității.

Încă mai simt sărutul tău criptic

ca pe o manifestare metafizică

având scopul de a-ți satisface niște dorințe și

de a-ți împlini dragostea.

Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,

pur și simplu, doar magnetism,

sau poate că nu este nimic altceva

decât o alunecare a limbii.

Nu știu, dar știu că, în vise,

tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.

Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.

Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.

Tu ești unic în univers.

Unu, uneori, înseamnă întreg;

„sinele“ sunt „eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in OPA.

Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;

a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.

Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;

tot ce poți face este să că cânți armonios imnuri religioase ~

un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;

Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;

E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar

fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;

zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin

icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;

Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.

Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.

Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;

Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamoroză.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: aceasta poezia este publicata.

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.