Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 29 декабря 2023
Добавлено в избранное: 1
Комментарий: 3
Просмотры: 1591
Комментарий
Стихи из этой категории
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Mulțumesc
Și dacă suferința naște poezie..
Atunci de ce ne e frică să greșim?
Dacă trăim într-o iluzie..
De ce ne mai amăgim?
Visăm ,amăgindu-ne ,
La orizonturi largi cu neputință
Și ne avântăm iubindu-ne ,
Trecând în neființă .
În scrisori de adio și poeme
Sufletul renaște din cenușă
Ducându-ne în puncte extreme,
Succesul va bate la ușă.
Înger alb
Oh, tu, alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.
Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.
Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.
Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,
Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Mulțumesc
Și dacă suferința naște poezie..
Atunci de ce ne e frică să greșim?
Dacă trăim într-o iluzie..
De ce ne mai amăgim?
Visăm ,amăgindu-ne ,
La orizonturi largi cu neputință
Și ne avântăm iubindu-ne ,
Trecând în neființă .
În scrisori de adio și poeme
Sufletul renaște din cenușă
Ducându-ne în puncte extreme,
Succesul va bate la ușă.
Înger alb
Oh, tu, alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.
Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.
Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.
Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,
Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
Другие стихотворения автора
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
Zbor de o zi
Erai un fluture în insectar
Așa au vrut să-ți frângă aripa
Trist, o zi doar cu aripile-n zbor
Cereai, zbuciumându-te într-un ac.
Cândva timpul, destinul tău amar
Cercetând a pus pe tine lupa
Și au rămas doar umbre în decor
Povestea ta și zborul peste veac.
Voi cu aripi în parfum de nectar
Cu viața în univers cât clipa
Aș vrea să știți ce mult, eu, vă ador
Când sărutați floarea din copac.
BASTONUL ALB
… Domnul își continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul trăirii și al discernământului, toate considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța spre cer, parcă vrând să se contopească cu stelele,sau, poate dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză, se roagă să fie iertați, se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb, tactil caută să se localizeze mai aproape de partea laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat , durerea nu-i oprește drumul către casă. Își spune ca pentru el, că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează... Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.
UNEORI CUVÂNTUL UCIDE – proza și vers
Am pornit prin viață strigând-o cu bucurie la primul fulg ce mi s-a așezat pe geană. Am plâns când el s-a topit. Ca-ntr-o vrajă , printre lacrimi râzând , plânsul mi-a fost răsplătit cu fulgi mulți, foarte mulți fulgi ce în jocul lor efemer se așezau grațios ca într-un final din dansul lebedelor.
Ani și anotimpuri treceau și - n drumul meu am poposit rezemându-mă de tulpina falnică a unui copac a cărui frunze foșnitoare, mi-au șoptit imperativ:Mergi înainte și urcă muntele pe care îl ai de escaladat!.
Trec anotimpurile…Albul, verdele și ruginiul se succed ca notele dintr-un allegretto , pe clapele unui pian. Obosit, uneori fascinat, alteori întristat de tot ce am văzut și am simțit, am continuat să urc până când cerul s-a înnorat. Voi, companionii mei unde ați poposit, sau cât de sus deja, ați urcat, mă aud întrebând fără răspuns. Realizez că am pornit singur și drumu-i lung , urcușu-i greu…
Deodată mi se așează un fulg pe geană, urmat de același dans din copilărie cu mulți, mulți fulgi de zăpadă , zăpadă ce de data aceasta m-a troienit în albul ei transformat în gheața ce cuprinde necuprinsul rece. Instinctual strig singurul nume pe care mi l-am amintit,numele IUBIRE. IUBIRE unde ești?! Mă vezi?!Mă auzi?! Mă cauți!?Tăcerea mi-a răspuns…
Undeva,cândva, într-un ziar deja mototolit , la rubrica de știri era scris că, un alpinist echipat neconform cu drumul de el ales, strigând un cuvânt prea tare, nu se știe ce a strigat, a provocat o avalanșă, propria lui avalanșă în care s-a prăbușit. Un Saint Bernard l-a găsit prea târziu…
De atunci.. :
A mai nins si va mai ninge
Rătăciți printre fulgii
Troiene de gânduri,
Vor mai fi…
Cuvintele avalanșe ne stăvilite
Mereu se vor rostogoli,
Se vor rostogoli…
Printre ele
Neuitatul cuvânt IUBIRE
Devenit reverberant
În ecou s-a preschimbat.
Dar TU, sau EA , sau cineva
Să ții minte
Când pleci la drum
Și - i drumui vieții,
În suflet și în gând
Să ai IUBIRE ca pe un cuvânt
Apelativul unui Saint Bernard…
Și va mai ninge, verdele va fi verde până va rugini și cerul va fi înnorat.
Răbdarea
Ce răbdător cu viața-i Universul
Stele multe pe cerul lui vor mai pieri
Și umbra noastră va fi o gravură
Iar iubirea rămâne în curcubeu
Culoare ce nu pătrunde prin fereastră.
Ce răbdător cu viața-i Universul,
În amiaza dintre mâine şi ieri
Ne lasă să-i cerșim mereu iubirea
Nu simțim că timpul ne părăsește.
Hrănindu-ne în taină cu neîmplinirea
Tăcută ne-i umbra, ea nu ne vorbește
Dar judecă jurământul și uitarea,
La finele zilei când drumu-i în noapte
Și răbdător cu viața-i doar Universul.
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
Zbor de o zi
Erai un fluture în insectar
Așa au vrut să-ți frângă aripa
Trist, o zi doar cu aripile-n zbor
Cereai, zbuciumându-te într-un ac.
Cândva timpul, destinul tău amar
Cercetând a pus pe tine lupa
Și au rămas doar umbre în decor
Povestea ta și zborul peste veac.
Voi cu aripi în parfum de nectar
Cu viața în univers cât clipa
Aș vrea să știți ce mult, eu, vă ador
Când sărutați floarea din copac.
BASTONUL ALB
… Domnul își continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul trăirii și al discernământului, toate considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța spre cer, parcă vrând să se contopească cu stelele,sau, poate dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză, se roagă să fie iertați, se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb, tactil caută să se localizeze mai aproape de partea laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat , durerea nu-i oprește drumul către casă. Își spune ca pentru el, că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează... Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.
UNEORI CUVÂNTUL UCIDE – proza și vers
Am pornit prin viață strigând-o cu bucurie la primul fulg ce mi s-a așezat pe geană. Am plâns când el s-a topit. Ca-ntr-o vrajă , printre lacrimi râzând , plânsul mi-a fost răsplătit cu fulgi mulți, foarte mulți fulgi ce în jocul lor efemer se așezau grațios ca într-un final din dansul lebedelor.
Ani și anotimpuri treceau și - n drumul meu am poposit rezemându-mă de tulpina falnică a unui copac a cărui frunze foșnitoare, mi-au șoptit imperativ:Mergi înainte și urcă muntele pe care îl ai de escaladat!.
Trec anotimpurile…Albul, verdele și ruginiul se succed ca notele dintr-un allegretto , pe clapele unui pian. Obosit, uneori fascinat, alteori întristat de tot ce am văzut și am simțit, am continuat să urc până când cerul s-a înnorat. Voi, companionii mei unde ați poposit, sau cât de sus deja, ați urcat, mă aud întrebând fără răspuns. Realizez că am pornit singur și drumu-i lung , urcușu-i greu…
Deodată mi se așează un fulg pe geană, urmat de același dans din copilărie cu mulți, mulți fulgi de zăpadă , zăpadă ce de data aceasta m-a troienit în albul ei transformat în gheața ce cuprinde necuprinsul rece. Instinctual strig singurul nume pe care mi l-am amintit,numele IUBIRE. IUBIRE unde ești?! Mă vezi?!Mă auzi?! Mă cauți!?Tăcerea mi-a răspuns…
Undeva,cândva, într-un ziar deja mototolit , la rubrica de știri era scris că, un alpinist echipat neconform cu drumul de el ales, strigând un cuvânt prea tare, nu se știe ce a strigat, a provocat o avalanșă, propria lui avalanșă în care s-a prăbușit. Un Saint Bernard l-a găsit prea târziu…
De atunci.. :
A mai nins si va mai ninge
Rătăciți printre fulgii
Troiene de gânduri,
Vor mai fi…
Cuvintele avalanșe ne stăvilite
Mereu se vor rostogoli,
Se vor rostogoli…
Printre ele
Neuitatul cuvânt IUBIRE
Devenit reverberant
În ecou s-a preschimbat.
Dar TU, sau EA , sau cineva
Să ții minte
Când pleci la drum
Și - i drumui vieții,
În suflet și în gând
Să ai IUBIRE ca pe un cuvânt
Apelativul unui Saint Bernard…
Și va mai ninge, verdele va fi verde până va rugini și cerul va fi înnorat.
Răbdarea
Ce răbdător cu viața-i Universul
Stele multe pe cerul lui vor mai pieri
Și umbra noastră va fi o gravură
Iar iubirea rămâne în curcubeu
Culoare ce nu pătrunde prin fereastră.
Ce răbdător cu viața-i Universul,
În amiaza dintre mâine şi ieri
Ne lasă să-i cerșim mereu iubirea
Nu simțim că timpul ne părăsește.
Hrănindu-ne în taină cu neîmplinirea
Tăcută ne-i umbra, ea nu ne vorbește
Dar judecă jurământul și uitarea,
La finele zilei când drumu-i în noapte
Și răbdător cu viața-i doar Universul.
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
Silvia Mihalachi