RUGACIUNE ÎN IARNA VIEȚII

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

Mă lipesc de un dor nestins

Să privim îndepărtarea

Unde  codrul de iarnă-i nins

Și crengile sunt arcade

Când din cer omătul cade



Printre fulgii dintre brazi

Prin troiene și nămeți

Să rămânem vechi drumeți

Tu și eu doi rătăciți

Ce-au uitat ce zi e azi

Printre fulgi…Printre brazi…

Îngeri și robi în cor au strigat
Îndurând a morții grea apăsare:
Oameni ce sunteți înspăimântați,
Creștinilor, e mare întristare
Nevinovat , IISUS  a fost crucificat.

Bat  clopote , ceru-i tulburat
La geam curg lumânări  cu multe lacrimi
Heruvimii  norii risipesc       
Cu glasul lor divin cântând din  psalmi…
În zori IISUS HRISTOS  A ÎNVIAT!

Lumea creștină  s-a bucurat
În casă ruga-i spusă  evlavios,
De  îngeri pământu-i înconjurat
Creștinii  privesc cum ceru-i  luminos
Cântând în cor ,HRISTOS S-A  ÎNĂLȚAT !.

Privire! Ochii îmi sunt însetați de frumos

Tu fugi ,fugi de la mine spre un loc luminos

Coboară în natură ca-ntr-un comod decor

Și răsplătește-mă c-un tablou fermecător

Hoinărește-te până la depărtata zare

Din când în când culegându-mi raze de soare

Colindă câmpul cu florile roșii de maci

Ciulinii in margarete albe să-i prefaci

Întoarce-te înflorită precum o doamnă

Împreună s-așteptăm brândușa de toamnă

Privire! Mereu de frumos ești însetată…

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Undeva, un necunoscut striga sau șoptea că toate din cele scrise de el nu sunt poezii, roman sau elegii, sunt picături și uneori ploi în șuvoaie din viața sa de anonim. Dezamăgiți, spectatori sau cititori aruncă filele scrise de el și fără să-l privească, spun disprețuitor : ANONIMULE ..! Deodată, cuvintele rușinându-se fug de pe file, fug și se cuibăresc în trecut. Se spune că , anonimul solitar s-ar afla pe o oază într-un deșert doar de el știut, unde:

Pe albă foaie de caiet

Mai picură din gând în gând

Câteva cuvinte de poet

Ce sunt doar, un ecou rătăcit…

Muza le adună

Le așează cum vrea ea

Și uitându-se la ele

Parcă le-ar mustra :

Sărmane cuvinte fără rimă

Dacă nu vă adunam

Anonimă vă era soarta

Pe o foaie de hârtie ,

Sub a timpului manta…

Umile, cuvintele s-au resemnat

Tăcând, în himere s-au transformat.
Din ce in ce mai mulți anonimi , în căutarea unei oaze, se rătăcesc printre cuvinte, solitari într-un deșert tot mai cuceritor de către neînțelegători… Doar timpul în timp înțelegându-i, nume și lauri le va da…

Dăm lumii înapoi ce am primit

Ne modelăm după limbaje

Dac-am mințim, pe noi ne-am amăgit

Captivi in reciprocele mulaje

Cuvintele rostite nu dispar în vid

Și afirmațiile vibrează tot în om

Sunt recepționate de alt individ

Fuzionează cu un alt atom

Cuvintele cu grea încărcătură 

Tind sa reducă balansul diplomatic

Și cresc a dialogului temperatură 

Prin oscilări de tip dogmatic

În astfel peisaj om de om se ferește

Cârpeala se aplică peste orice fisură

Și nici atom, și nici idee nu se cântărește

Ura devine unitatea de măsură

Iar dacă vrem cumva să creștem

Țelul comun să regăsim

Încrederea în noi să o renaștem

În ochi va trebui să ne privim

Va trebui reflexul să ne temperăm

Diferențele dintre noi să ne inspire 

Imaginea celuilalt să o redesenăm

Și să lucrăm cu toții spre unire

Proiect la care toți contribuim

Uniți în gând, în scopul clădirii

Să ne dăm o șansă să restabilim

Unitatea de măsură a iubirii.

Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,

Pictate-n urât de un simț fără de folosuri

Și fără de sens în contururi iluzorii,

Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine

Și fără culori, dincolo de bine și de rău,

Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?

Mai știi? Până și un gol cere un contur

Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..

Și ce poate fi mai matur?

Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate

Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate

Față de un nelipsit continuu al vieții,

Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții

Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,

Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?

Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,

Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese

În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?

Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate

Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.

Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.

Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,

Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.

În timpul vieții ce-o trăiesc,

Pe care încerc s-o construiesc,

Mă tot întreb, Cine sunt eu?

Și oare ce vrea Dumnezeu?

Nimeni din această lume

Nu poate să însume,

Dând răspunsuri evidente

Întrebărilor ce le voi pune.

"Câți de Eu pot fi oare?"

"Și câți îi pot pune-n valoare?

Că de-ar fi să știu acest fapt

Aș fi foarte consacrat.

Cunoașterea de sine

Nimeni n-o poate susține.

Căci ea nu este mărginită,

Ci este una infinită.

Drumul tău care-l parcurg,

Spre răsăritul speranței, 

Cu ochii senini ce-mi curg, 

Pe calea dorinței. 

Mergând prin fiorul zbor, 

Peste văzduhurile de smaralde și cântări topite, 

Melodiile melancolice spulberate de dor, 

În visurile mele argintii venite. 

Ziua e călătoare, 

Cum păsările de aur ciripesc, 

Printre dorurile sclipitoare, 

Visele îți sclipesc. 

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.