Категория: Посвящены стихи
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 12 сентября 2022
Добавлено в избранное: 2
Просмотры: 1016
Стихи из этой категории
Papi si Vlad
Sa-ti fie viata ca un vis,
frumoasa ca un paradis!
Parte sa ai de fericire,
sa fii iubit, sa-mparti iubire!
Sa ai in suflet bunătate
si-n spirit setea de dreptate!
Sa poti sa razi cand viata-i dura
si s-o inlantui cu caldura!
Sa fii eroul din poveste,
pe care Papi il iubeste!...
La mulți ani incarcati de tot ce este mai frumos in asta lume! P. P. V.
Acelaşi sârşit
Acelaşi sfârşit Aceiaşi sârşit
are fiecare poveste, are o carte cu poezii,
cu rău se începe, cáştigă,
cu bun se termină. iar mai apoi pierde.
Acelaşi sârşit Acelaşi sârşit
are viaţa omului. are o floare,
astăzi el este azi înfloreşte,
mâine el nu-i. mâine se ofeleşte.
Acelaşi sârşit Acelaşi sârşit
are ziua şi noaptea. are un copac,
când e zi e soare, azi el e verde,
când e noapte e lună. peste o vreme fără frunze.
Acelaşi sârşit Acelaşi sârşit
are un nume, are un cântec
astăzi îl ştiu toţi, azi toţi îl ântă
mâine deacum nimeni. mâine toţi îl uită.
Green
The color of trees,
The color of grass freshly cut on a spring evening.
It represents life, growth, and so many more.
I used to think of him when i heard green,
He had something no one could ever steal.
Something special, something quite real.
Something, i have never seen.
Green, this color that reminds me of him,
I hate that i love it so much, with it perks and dark sides.
It represent so many things, one of them being the one and only him.
I see him when i think of it, every night in evey dream,
I felt alive knowing it was real, truly now you must think it disappeared.
It has not, tho i dont have it, i lost it, it was a bad habit .
It was so special so clean,
This green color that you could only dream,
He had it, it was his.
It was a piece you could only wish to steal, tho impossible if you ask me.
Green, the color of growth , the color of life, and most importantly the color of his beautiful…eyes.
Ultimul
Liniște..... și minte limpede.
Timp........ și schimb.
Spațiu...... iluzoriu.
Viață....... speranță.
Motivație... revelație.
Pasiune..... ascensiune.
Altruism.... organism.
Optimism.... pesimism.
Complet e caracterul
Complex e misterul
Nu cunosc tot
Dar cunosc îngerul.
A venit târziul
Am pierdut trenul,
Nu regret tot
Dar regret un strop.
Uitarea e cruntă
Privirea e mută,
S-a luat o decizie,
E loc de explozie.
Răbdarea senină
Speranța alină...
Nu tot ce se oprește
Se și termină.
Ideile mele
Intrasem în cameră
Și era peste tot întuneric,
Însă mă așezasem să scriu
Cât gândul e viu
La o lumină palidă.
Mă gândeam la noul vers,
La o nouă frază,o nouă poezie
Mă gândeam la-atâtea,fiindcă nu-mi vine să cred !
Câștig sau pierd,
Vorbind cu ideile mele.
Vorbeam
Dar nu credeam
Că stăteam cu ideile în nori,
Dar tot cuvintele nu se așezau pe foi
Vorbeam cu ideile mele.
Capatul lumii
Galati, Prut....Braila, Mizil
La capatul lumii?!
Sau la azil?!
De ieri si de azi
In ele traim
Pe drumuri si poduri uitate de timp
La capatul lumii
Galati, Prut...Braila, Mizil
11.05.2022 / Elblag, Poland
Pentru Ionel A (context inteles de autor si persoana careia i-a fost dedicata, scrisa in urma primirii a 4 cuvinte).
Другие стихотворения автора
DE CE EȘTI TRISTĂ…
-ȚARĂ de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin, cel de român ei l-au uitat.
Pentru cei ramași povara lor e grea…
La mine,doar lăcrimând se mai gândesc.
…………………………………………………..
Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui neam greu încercat.
……………………………………………………..
-ȚARĂ, cuvânt de dor, eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar eu îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i diamant strălucitor
Printre bogății păstrate din străbuni,
Ea-ți înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu fi tristă TARĂ cu graiul străbun
Pământul din ogradă ta nicicând,
Nimic din el nu va fi strămutat.
.………………………………………………………….
Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează
Te străbat, te admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând, faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești catedrală sfântă-n sufletul lor
Ei, mâinile își vor îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.
JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
BASTONUL ALB
… Domnul își continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul trăirii și al discernământului, toate considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța spre cer, parcă vrând să se contopească cu stelele,sau, poate dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză, se roagă să fie iertați, se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb, tactil caută să se localizeze mai aproape de partea laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat , durerea nu-i oprește drumul către casă. Își spune ca pentru el, că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează... Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.
Mamei mele
Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem noi
Ești și tu.
NĂFRAMA MAMEI
Împăturită-n clipele de vălmășeală,
Păstrată printre amintiri
Năframa mamei am despletit-o
Pictând din mângâierile-i calde
Punte peste timp
Năframa mamei
Mi-a fost....Îmi este sfânt veșmânt.
Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.