Iluzii

Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o  să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă  tu ești acela care…

Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu  traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este  zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era  printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă  un falnic cireș  cu  crengile și ramurile  încă fără frunze, apoi  rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
-  Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic  copacul, dar încă nu știe, nu a învățat  cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau  în răspuns  către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă  frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă: 
 -  NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa  repetent…Am înțeles că natura  te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță  la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult  mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea  sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si  pământul din care au răsărit.  Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu...  ?
TU,  ce-ai fost  zămislit  OM ,
Creație supremă  a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un  lacom
 Dezbrăcându-te de haina umanității
 Întruchipat  în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic  hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi,  biciuiești și-arunci  în noroi
Pe toți  urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
 - Cainule!  Tu ești  acela care  ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină  falnică de cireș  un  scrin  în care ți-ascunzi  tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la  tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată  frumusețea cireșului, frumusețea naturii :  
 - Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să  trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să  duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
 Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .

În suflet cuprins de amintiri și un îndemn

Urc dealul încet printre brazi spre cetățuie

Dorința-i un popas la biserica din lemn

Unde , către cer crucea de veacuri stăruie

Din lemn lângă lemn clădită în veacuri grele

De pricepuții români, în Dumnezeu creștini

Icoanele prin rugă alungă durerile

Dureri venite din vrajba celor păgâni

Privesc contemplând la grinzile tăcute

Și-ascult în amurg clopotul de închinare

O sfântă chemare din vremi de mult trecute

Prin psalm cântat de glas divin la înserare

Călăuzit de raze pătrunse printre brazi

Ce-și lasă lumină pe BIBLIA din altar

Mi-aud rugăciunea cum trece printre grinzi

Tăcerea din lemn sculptat mă face să tresar,

Să mă privesc în raza venită din altar

Să mă privesc, să mă privesc ,,,

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa  gura care tace.

Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i  dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.

Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul  fără  de pleoapă,
Buzele  cu mult  venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.

Doresc să stau intr-un polen de floare…

Doresc să mă pătrund într-un bob de rouă așezat pe alba aripă a unui fluture când sărută o albă floare …

Să zbor aș vrea și-n zborul meu să mă atingă trilurile ciocârliei…

Să fiu, îmi doresc, clipa de lumină drept călăuză unui ușor nor azuriu , îndreptându-l spre cele patru puncte cardinale…

Doresc să fiu copilul din copilărie, în a lui privire să culeg efemerii maci roșii din câmpie, să fiu același care seara duce mâncare cărăbușilor și nu se culcă până nu înflorește ,, Regina - nopți,,… Și învăluit de așa zi mirifică să adorm in poala bunicii…

Doresc ce nu se poate… Doresc să fiu un om fericit…

Și totuși :

Dorința, e dorul ce înmugurește primăvara

O lină alinare în sufletul sărăcit de vise

Ea poate fi trăirea pe care destinul o aduce

În amurg, să ne înlăture de pe umeri povara

În drumul arid, cu multe, multe pietre la răscruce

…………………………………………………………………………………….

Dorința, poate fi și dorul ce nu se mai întoarce

Cartea este un izvor al întelepciunii

Este tot ce avem mai sfânt,

Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,

Un soare care ne încălzeşte blând.

Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc

Oameni cu adevarat să fim,

Un lucru atât de firesc.

Are şi ea suflet şi o doare

Când de dânsa mai uităm,

Căci ea este o comora

Care trebue s-o păstrăm.

Cartea este o minune

Dată de zeii cereşti,

E un templu al înţelepciunii

Dacă o ştii s-o preţuieşti.

Poet român, poet cu suflet bun...
Au vrut să te rănească, să te facă scrum!
Şi suferința ce o îndurai
Doar tu, în sinea ta, o cunoşteai.

Poet român, poet cu har divin...
Te-au ponegrit şi, ca pe un străin,
Te-au alungat şi te-au tot chinuit,
Dar în final pe toți i-ai biruit.

Poet român, poet desăvârşit...
Talentul tău - talent nemărginit
Şi astăzi ne alină inima
Şi ne-aminteşte de penița ta!

Bate vântul frunzele 

Înfloresc grădinile 

Și la tine mă gândesc 

Și de dor mă prăpădesc 

Și-am plecat în deplasare 

Și te vad îndepărtare 

Și cu suflet întristat 

Vin la tine imediat 

Si-am ajuns în satul mare 

Și mă dărâm din picioare 

Stând mereu să te găsesc 

Că fără tine înnebunesc.

Pe peronul gării, stă să plece trenul destin 

Nerăbdător așteaptă un băiat să urce 

Ce și-a luat ghiozdanul cu suflet plin 

Și gândul bun, c-o să se descurce. 

Râzând, o mică lacrimă i-a curs 

Și pentr-o clipă i-a pătat obrazul 

E conștient că viitorul e-un concurs 

Unde câștigă perseverentul și viteazul. 

A urcat și a plecat spre destinația dorită 

Cu un bagaj de vise de îndeplinit 

Băiatul mamei cu mintea strălucită 

Cu trenul spre destinația... destin. 

Și a pornit băiatul spre destinația destin

Știind ce trepte ar trebui să urce,  

În locul unde va fi încă un "străin",

Încrezător că o să se descurce.

Aprinde-mi ochii cu-n chibrit,   

să nu mai apar în fața ta.

fă ca lumea mea să ardă,

în mintea ta și-n fața ta.

Ardu-mi fața ardu-mi ochii,

tot în fața ta,dacă mai apar,

Uită și azi de mine,

Ca în vise să nu-ți apar.

Dedicație

Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤 🖤

Poetul care s-a născut pe o îndepărtată stea,

A fost numit EMINESCU, sortit de ursitoare să fie nemuritor

Când a coborât între noi cu numele dăruit de un  Arhanghel  

Aripile sale aveau strălucirea Luceferilor stinși în oglinda

 lacurilor albastre, iar când demonii i-au retezat

Aripile de înger căzut , a plecat pe cărările codrilor de argint

Urcând  la Dumnezeu pe nevăzuta scară clădită din cuvinte și versuri   

Toate turnate în tipare de bronz, care acum ajung la noi

Bieți epigoni, în scrisori nenumărate, scrise pe hârtie de mătase

Cu cerneala picurată din ramurile împletite precum venele trunchiului

De tei mereu înflorit, legănat ușor de vânturi, șoptind în plâns îngânat

,, Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule…’’

15 IANUARIE 2024

IOAN CRISTINEL ZAHARIA