Doar noi... cu noi

Între cer și pământ

Sunt un punct

Lângă același cuvânt

O rămășiță dintr-un ciob de soartă

Lăsată lângă a dorințelor poartă…

Dumnezeu e sus

Uneori tot mai sus

Îl strig și strigătul

Tot mai adânc

Tot mai înfrânt

Se transforma-n jurământ

Iar eu, în ceață rătăcesc

Căutând aripa voinței

Să mă ducă la borna conștiinței…

În ea să mă privesc

Ca-ntr-o oglindă

Ce nu trebuie să fie spartă

Reflexia ei poate fi pildă

Când între cer și pământ

Nu-i decât o treaptă…

Călători prin viață, când  întâlniți cioburi de conștiință nu călcați pe ele…Fiecare ciob a făcut parte, cândva, dintr-un întreg..

-ȚARĂ  de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin,  cel de român ei l-au uitat.
Pentru  cei ramași povara lor e   grea…
La  mine,doar lăcrimând se mai gândesc.

…………………………………………………..

Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi  la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi  la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre  munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui  neam greu încercat.

……………………………………………………..

-ȚARĂ, cuvânt de dor,  eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar  eu  îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i   diamant  strălucitor  
Printre  bogății  păstrate din străbuni,
Ea-ți  înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu  fi tristă TARĂ  cu graiul  străbun
Pământul  din ogradă ta nicicând,
Nimic din el  nu va fi  strămutat.

.………………………………………………………….

Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează  
Te străbat, te  admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând,  faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești  catedrală sfântă-n sufletul  lor
Ei, mâinile își vor  îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.

Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.

S- aduni într-un  pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un  vis volant...

Dansează doamnă, dansează
Cu vraja ta, iarna mai scurtează
Să nu arunce peste mine
Hlamida iernii albă și rece
Când timpul bate în poartă
Cu izbituri de lemn uscat
În vârtejul gri și învolburat.
E trist…Nu toți cocorii au plecat
Iar cei rămași aripa și-o visează
Că este-n vol și nu e frântă.
Mai plimbă-te toamna cu mine
Prin anotimpuri vivaldine
Din cer  tumult de nori mă privesc,
Nu uita toamna  că te iubesc.

Îmi este dor, de ultimul tău dor oftat  ,, MAI AM UN SINGUR DOR,, și de scrisorile tale îmi este dor, caut  pe cer ,, LUCEAFARUL,, și la lumina lui  să-ți recitesc ,, SCRISOPRILE,,  una câte una de la prima   ,, SCRISOARE,, până la a cincea scrisoare, să las gândurile să adune din înaltul cerului versurile tale ca pe niște stele căzătoare pe pământ , pe-al tău mormânt…

Te caut EMINESCU, te caut  mereu,  printre gândurile mele, printre cărțile tale îl caut pe ,, SĂRMANUL DIONIS,,. Cuprinsă într-un fior de,, MELANCOLIE,, se face seară, recitându-mi ,, SEARA PE DEAL,,, căutând cu privirea prin geam ,, MISTERELE NOPȚII,, privind totodată ,, LA STEAUA,,.. la steaua ta privind.

,, SI DACĂ…,, ,, TRECUT- AU ANII,, ,, UN LUCEAFAR,, și ,, NOAPTEA ,, și ziua rămâne pe cer.

,, NUMAI POETUL,, : ,, Ca pasări ce zboară

                                         Deasupra valurilor

                                         Trece peste nemărginirea timpului,,.

,, O RĂMÂI..,, ,   rămâi la mine EMINESCU și în cărțile de pa raft și în sufletul meu :   ,, Cu mâine zilele-ți adaogi

                             Cu ieri viața ta o scazi

                             Și ai cu toate astea-n față

                            De-a pururi ziua ta de azi  ,,

    Sfântă zi românească : 15 ianuarie 1850.

Când macii înfloresc
Printre petale vorbește
Vântul…
Nu fugi, nu-l alunga
Cu adierea te va-înconjura
Tristețea de pe frunte
O va șterge,
Fără dorință de furtună
Petale în calea ta
Va scutura,
Privirea să ți-o bucure.

Doar macii se vor supăra
Pentru petale furate
Cândva, cuvinte
Din iubiri  efemere.
Vântul nu-i furtună,
Vântul adie
Și peste macul solitar
De pe margine de drum
Lăsându-i întreagă corola
Fugarul vânt,mereu fugar
Mulți maci
În calea lui alină.

Suntem deseori perle in noroi,

Rănile lumii ne lasă goi,

Sting stele in ochii-amandoi

Și uneori ne înstrăinează de noi...

Avem puterea însă de-a fi

Proprii îngeri în noapte,in zi,

Deși cicatrici adânci ne rămân

Și zborul nostru pare nebun

Căci aripi rănite se zbat să ne-nalte

Coroana autenticului eu o purtam pe-al nostru drum

Și nu ne trădăm a vieții noastre frumoasa carte:

O scriem cu lacrimi,trăiri,vise,șoapte,

Cu inimi fragile călite acum

De aspre dureri născute din scrum

Ce inimi prea reci ne-au făcut ieri,acum...

În căutări imprevizibil fir al vieții

Ușor sensibil ,gata să se piardă

Trezit năuc în bruma dimineții

Speră la soare să-l dezmiardă.

Pe drumul existenței sale

Doar timpul luptă rațiunii

Starea de bine și de jale

Se află pe hotarul ficțiunii.

Mișcat de tresăriri ce par hilare

Condus pe cale doară de hazard

Preocupat de căutări hoinare

E prea dibaci ori cu ușor retard.

Alintul fin al vorbelor de duh

Cuceritor șiret în prag venirii

Se răspândește în văzduh

Trasând pe drum și calea firii.

Cu răsuflări de disperare

Atât cât suflu să nu piară

Salvat adeseori de soare

Trăiește doară să nu moară.

Salvarea este în iubire

Dar sigură nu poate fi

De multe ori e amăgire

În noaptea lungă către zi.

Dorință ,fantezii deșarte

Trăire doară în visare

De minte trupul se desparte

Și pribegește-n căutare.

Pierdut în jocul amăgirii

Cu spirit fals ,cuceritor

Umil ,cuprins dezamăgirii

Învins de dulcele amor.

Te ghemuiești în carapace

Plăcerile ți le suprimi

Iubirea face și desface

Ea îti dă aripi dar și spini.

Amar e gustul neputinței

Ascuns e leacul vindecării

Plutești pe norul umilinței

Și frâu îti dai doar delăsării.

Nepregătit tu ești se pare

Să guști fărâmă din iubire

Și ce părea a fi salvare

E haină grea la osândire.

Sau poate nu a venit timpul

Și-ți este dat să tot încerci

E complicat ,pare și simplu

Să stai pe loc ,cât să și pleci.

Te depărtezi însă de toate

Călătorești în bezna nopții

Auzi ticăituri de șoapte

Ce te strivesc pe drumul sorții.

Trăirile își fac toate cătun

În codri  neguroși și reci

Se zgribulesc și se supun

Oblăduite de cuvinte seci.

Durerea ta pornește vântul

Ce mișcă freamătul pădurii

Înăbușit îți este gândul

De suicid morbid în fața urii.

Reflexia pe firul vieții

Obtuză și introvertită

Ca o strigare ,în hăul ceții

Așteptă ziua însorită.

Când razele se vor răsfrânge

Peste tărâmul înghețat

Cu lacrimi sincere va plânge

Și eul cel prea greu încătușat.

Renașterea în simțăminte

Nou început sau poate nu

În cer trimite rugăminte

Cât timpul doar un pic stătu.

Speranța e preocupare

Destinul cerne sigur calea

De ce e scris nu e scăpare

Când bate gongul e plecarea.

În tremur cald și în suspin

Pe firul nențeles al vieții

Pocalul dulce cu venin 

Revarsă-n zorii dimineții.

Păcatul cutezanței tale

De vindecare prin iubire

A tot urzit ca a ta cale

Să umble doar în rătăcire.

Și nimeni cred nu are vină

Decât tu ești cel vinovat

Ai sperat clipa o să țină

Dar timpul nu a ascultat.

Ai pribegit în false căutări

Să primești mult să dai puțin

La suflet acum dai gustări 

Doar din pocalul cu venin.

În inimă suspin și rece

Atâta doar a mai rămas

Durerea arde și nu trece

Să țipi  ai vrea ,dar nu ai glas.

E drumul tău ,e calea ta

Nu poți schimba ce este scris

Te chinuie și acceptarea

Că ești chiar propriul tău învins.

Ai fi putut mai mult a face

Dar ai făcut puțin se pare

Tardiv regret ,nu î-ti dă pace

În aste clipe ce nu îs ușoare.

Pe patul suferinței tale

Aștepți un semn de înțeles

Să fie totuși o scăpare

Răul făcut să fie șters.

Un rău făcut chiară și ție

Prin sensul dat clipei trăite

Surâsul fin al soarelui să fie

În inimile prea adânc rănite.

Un calm ,o liniște profundă

Cuprinde trupul încercat

O adiere parcă blândă

Prin poarta minții a intrat.

Și de nu este rătăcire

Și mintea e înca lucidă

Călătoria firii prin iubire

A fost destin ,hazard ,osândă.

Și dacă totul s-ar oprii;

Și am fi niște fantome

În nuanțe pastelate de gri

Ca niște umbre fără forme;

Și dacă am uita de toate,

Și am fi niște clone moarte

Printre curcubeie oglindite

În lacurile pe cer răstignite;

Și dacă noi toți n-am mai iubi,

Și-am fi niște corpuri cu sufletul gol

Atunci n-am mai putea privi,

Iar inima ar fi doar un simbol;

AM FOST... VOI FI
Am fost anonimul
vieții supus,
călător printre zile
cu - amurguri violet…
Căutător de zorii cu rouă
să-i țin în suflet
până la apus…

Sunt visul încolăcit
pe șiraguri de speranțe
Un nomad obosit
pe-o dună de neputințe
Sau, himeră pe taftaua nopții
fără de sfârșit …

Și voi mai fi ,
anonimul dăinuit
sub crucea lemnului
de eternitate șlefuit.…
Am fost… Sunt…Voi fi…

Cine
Ești
Tu?
Când clipești, clipesc
Când respiri, respir
Când te miști, mă mișc
Mintea nu dă să mă mintă?
Suntem noi chiar în oglindă?
Și totuși...
Tu nu ești eu
Eu nu sunt tu
Noi suntem noi...
Noi suntem eu
Noi suntem tu
Și totuși...
Oh, Mara!
Ce n-aș da să fiu ca tine
Cum tu-ai vrea să fi ca mine
Dar noi suntem noi
Și la final
Noi suntem unul.

Dezbraca ma de miliarde de culori,

Ca sa pictez un rasarit de soare pe cerul plin de nori...

Dezbraca ma de vise, acolo unde, toate luminile sunt stinse,

Sa se prefaca n stele cazatoare,pe cerul unde soarele nu mai rasare...

Dezbraca ma de lacrimi...sa se inunde o lume ntreaga,si al meu pamant secatuit sa se adape...

O noua viata sa rasara, prin fir de iarba proaspat si printr un gand de primavara...

Dezbraca ma de a mea singuratate cu care am trait atatea vieti,cu care am trait si dupa moarte...

De care m am indragostit atat de tare , ca pictorul de a lui muza ce n suflet i a turnat culoare...

Dezbraca ma de amintiri...sa uit ca a mai fost ceva in urma mea, caci eu nu mai sunt eu,

Si timpul nu mai e timp si nici iubirea si trecutul nu si mai aduc aminte cine sunt...

Dezbraca ma de ea...de gandul ca acolo undeva departe,

Ea inca ma asteapta, sa stam de vorba, la o cafea, 

Dar ce sa i spun  eu Doamne oare...

Dezbraca ma de frici...sa mi regasesc curajul de a ma ntoarce din nou la carma barcii mele,

Lasata in deriva sa se ciocneasca de miile de stanci...

Sa ma intorc din nou la mine si sa ma iau in brate...soptindu mi la ureche...

Ca totul va fi bine...

Dezbraca ma de tot...de dor si de amor...de timpul trecator...

Dezbraca ma  de ar fi sa mor, la o margine de lume, pe iarba intins cu trupul gol...

Dezbraca ma acolo de chinuri si pacate...dezbraca ma de mine...

S arat lumii intregi cum e sa razi...sa plangi...sa suferi...de prea multa iubire...