Poetului Mihai Eminescu

Sa-ti fie viata ca un vis,

frumoasa ca un paradis!

Parte sa ai de fericire,

sa fii iubit, sa-mparti iubire!

Sa ai in suflet bunătate

si-n spirit setea de dreptate!

Sa poti sa razi cand viata-i dura

si s-o inlantui cu caldura!

Sa fii eroul din poveste,

pe care Papi il iubeste!...

La mulți ani incarcati de tot ce este mai frumos in asta lume! P. P. V. 

Sa rasara-n calea vietii numai zimbete si flori,

Sa ai parte de iubire, de un soare fara nori .

Stelele sa-ti lumineze, doar cu caldele urari

Sa urmezi o cale dreapta, si sa nu dai inapoi.

Uneori mă gandesc,

Cum de mă iubești,

Aș vrea să îți spun ce gândesc,

Dar mi-e frică să nu mă parasești.

Aș vrea să îți vorbesc,

Dar tu mă izgonești ,

În fiecare clipă când îmi vorbești,

Sufletul mi-l răscolești.

Îmi spui o dată te iubesc,

Apoi mă părasești,

Nu înțeleg de ce,

Dar tu mă înebunești.

Ultimile clipe,

Aș vrea să ți-le vorbesc,

Măcar un minut,

Sa mă înțelegi.

Nu sunt cuvinte în lume

Să exprime

Dragostea mea pentru tine! 

Dar totuși exprim aceste cuvinte

Parte din mine!

Primul fior, prima clipă

Prima lacrimă

Toate au fost despre tine

Ai fost și ești lumina mea

Parte din mine!

Te-am cunoscut și te-am ales 

Și nu l-a întâmplare

Din motive de neînțeles 

Te-am ales pentru inima ta mare

Un înger bun, cu chipul blând 

Ce mă iubește nespus

Te văd mereu surâzând 

Pentru tine am compus 

Acest poem să știi cât te iubesc

Îngerul meu, parte din mine

Toată dragostea ți-o dăruiesc 

Chiar de anii ne vor prăfui chipul

În inima mea va fi la fel

Oricât va trece timpul

Te voi iubi etern...

Poet român, poet cu suflet bun...
Au vrut să te rănească, să te facă scrum!
Şi suferința ce o îndurai
Doar tu, în sinea ta, o cunoşteai.

Poet român, poet cu har divin...
Te-au ponegrit şi, ca pe un străin,
Te-au alungat şi te-au tot chinuit,
Dar în final pe toți i-ai biruit.

Poet român, poet desăvârşit...
Talentul tău - talent nemărginit
Şi astăzi ne alină inima
Şi ne-aminteşte de penița ta!

Ieri la ora 12:56 am ajuns în sat,

O femeie cu o mașină roșie ne-a luat

Și am ajuns la nana.

Cu mult drag nana în ogradă ne-a primit,

Și deodată bucuriia și fericirea,

S-a adunat în casă.

Pe la vreo ora 14:36 am plecat la club

Să-mi văd prietenele 

Pe Evelina și Anecika.

Intrând în sală Ana m-a îmbrățișat cu mare drag,

După Evelina spre mine a alergat 

Și la fel cu mult drag m-a îmbrățișat 

Am stat până târziu cu fetele și 

Ne-am pozat, ne-am veselit,

Ca odată în mai.

Autoarea :Zamurca Alina 

Poezia compusă pe 22.12.2024

-   Doctore, din motive elocvente,
te rog,  schimbă-mi bolile existente
luându-mi  durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.

-   Viața-i  minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în  consignație…

-   Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de  trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

-ȚARĂ  de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin,  cel de român ei l-au uitat.
Pentru  cei ramași povara lor e   grea…
La  mine,doar lăcrimând se mai gândesc.

…………………………………………………..

Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi  la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi  la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre  munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui  neam greu încercat.

……………………………………………………..

-ȚARĂ, cuvânt de dor,  eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar  eu  îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i   diamant  strălucitor  
Printre  bogății  păstrate din străbuni,
Ea-ți  înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu  fi tristă TARĂ  cu graiul  străbun
Pământul  din ogradă ta nicicând,
Nimic din el  nu va fi  strămutat.

.………………………………………………………….

Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează  
Te străbat, te  admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând,  faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești  catedrală sfântă-n sufletul  lor
Ei, mâinile își vor  îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.

De ești ultimul vagon
La trenul din gară
Așteaptă și călătorul
Ce spre tine aleargă
De zile obosit,
De gânduri hăituit
Bagajul lui…o singură țigară .

Primește-l fără tichet
Nu-i pune întrebare
El trece solitar
Ducând pocalul cu amar
Printre călătorii
Fără destinație.
Lasă-l să privească
Ce lung e drumul spre uitare…

Un șuierat prelung
Și-un strigăt în disperare
Depărtarea o străpung,
Iar trenul s-a pornit
Pierzându-se în timp
Târăște dintr-o gară
Un ultim vagon,
Vagonul ce n-avea scară…

Ecoul încă șuieră
Pașii greoi și obosiți
Sprijiniți într-un baston
Se-ndreaptă spre o  gară…
Spre un alt peron
Să urce-n trenul celor vitregiți.

Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.

Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.

Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.

Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu  traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este  zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era  printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă  un falnic cireș  cu  crengile și ramurile  încă fără frunze, apoi  rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
-  Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic  copacul, dar încă nu știe, nu a învățat  cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau  în răspuns  către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă  frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă: 
 -  NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa  repetent…Am înțeles că natura  te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță  la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult  mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea  sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si  pământul din care au răsărit.  Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu...  ?
TU,  ce-ai fost  zămislit  OM ,
Creație supremă  a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un  lacom
 Dezbrăcându-te de haina umanității
 Întruchipat  în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic  hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi,  biciuiești și-arunci  în noroi
Pe toți  urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
 - Cainule!  Tu ești  acela care  ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină  falnică de cireș  un  scrin  în care ți-ascunzi  tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la  tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată  frumusețea cireșului, frumusețea naturii :  
 - Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să  trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să  duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
 Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .