Poetului Mihai Eminescu

Timpul, mereu mă aleargă,el vrea trecutul să mi-l spargă… Dar, trecutul sunt eu și-l port cu mine, în mine mereu….Timpul nu-mi este prieten iar, vina lui nu se prescrie :

Fac un popas printre cioburi de lumină

Caut neputincios prin beznă a mea vină

Timpul neiertător, uitându-se la ceas

Îmi fură cuvântul ce-l mai aveam de spus

Fără drept de apel , mă izgonește-n apus

Când pe cer nici o stea nu se mai vede

Și el, coboară a nopții rece lespede…

Eu întreb și mă întreb, vina oare se poate vinde…?

Timpul nu-mi este prieten…

Mă lipesc de un dor nestins

Să privim îndepărtarea

Unde  codrul de iarnă-i nins

Și crengile sunt arcade

Când din cer omătul cade



Printre fulgii dintre brazi

Prin troiene și nămeți

Să rămânem vechi drumeți

Tu și eu doi rătăciți

Ce-au uitat ce zi e azi

Printre fulgi…Printre brazi…

Anotimpul din calendar    
Deschide luminii  fereastra
Crengile unui copac solitar   
Mă ating cu  mugurii treziți
De-o pasăre cu triluri timide
Multe ferestre, multe priviri,    
Soarele   pe toate le  cuprinde.

…………………………………………………

Un ghiocel, îmbrăcat  elegant
Doar de  viorele  însoțit
Zâmbește  ștrengar unui brebenel   
Ce-i prin iarba crudă  rătăcit  
Alungând  un  fulg pribeag,
Rece  , apos și arogant
Vai! Toate petalele  i-a stropit…
Oare primăvara să fi venit
Sau iarna încă nu m-a părăsit?

………………………………………………….

Un bondar cam hărțăgos
Recomandându-se albină
Se uită pieziș, invidios
La un melc ce caută leac
Pentru spate, pentru față                   
Gârbovit și supărat
Iarna căsuța iar i-a stricat.
Complicată  e natura
Cu-al ei farmec,  primăvara
Face  ordine în paradis.

……………………………………………………

Mai la vale pe cărare
Iarba-n verde s-a machiat,
Degrabă o paște murgul  
Bucuros, azi  nu-i înhămat
Scuturându-și coama deasă
Lasă-n urmă  un  nechezat
Din tufiș un iepuraș
Cu-o ureche cam beteagă
Are o mare supărare
Murgul , alergând l-a speriat.

…………………………………………..

Un  copil  cu a lui vârstă
O urzică a  mângâiat
Și se-ntreabă supărat
De ce oare l-a  înțepat.
Pe  cercel tu m-ai călcat,
I-ar fi răspuns urzicuța
Bosumflat copilașul a plecat
La mama, să-i sărute mânuța.  

……………………………………………….

Iar pădurea semn îmi face …
Vino, vino să mă vezi
Să auzi cum cântă cucul    
Speriat de glas de cerbi  
Când ecoul   se lipește
De stejari, de fagi bătrâni  
Iarba veselă mă privește
Mulțumită cu-al ei destin.
Sigur primăvara o primește
Fir cu fir  face-un  festin.

…………………………………………….

Rezemată de un timp
Timpul meu de mult tocit
Lăsând  fereastra larg deschisă
Soarele  în mine s-a cuibărit…
A venit !  primăvara a venit.

Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.

În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.

Am  s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.

La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Tuturor prietebilor din umbră, în special celor ce coboară scara vieții 

sănătate, sănătate că-i mai scumpă decât toate....

     Celor ce urcă scara și au speranța să ajungă sus, le doresc :răbdare, 

decencență, omenie, și sigur vor găsi drumul bun !!!!!!

( acrostih)

,, POVESTEA CODRULUI ,, și a dorului, POETUL în versuri ne-a lăsat

,, O MAMĂ DULCE MAMĂ,,, cu numele MIHAI în drag l-a botezat

EL, este EMINESCU, demiurgul cu versurile stele-n Univers

Trăirile ,,PRINTRE PLOPII FĂRĂ SOȚI,, vioara și azi le cântă …

Un dor lăsat la malul mării nici valurile reci nu i l-au șters

,,LUCEAFARUL,, și măreția versurilor de-a pururi ne cuvântă .

,,,Mai am un singur dor

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape …,,

UN SINGUR DOR…! DE EMINESCU NE ESTE DOR ȘI AN DE AN O CLIPĂ DE COMEMORARE…15 iunie 1889- 15 iunie 2026

A venit la noi acasă O fetiță cu ochi frumoși. Un drăgălaș înger Cu obrajii gingaşi şi pufoşi. Avea gurița mică, mică Și mânuţele la fel. Era bălaie cum e luna între stele și frumoasă ca luceafărul din cer. Mergea desculț prin iarbă Încet, agale. După un fluture, după o gâză, După tot ce ieșa în cale! Acest înger dulce cu ochi ca două stele Este nepoțica mea,bucuria vieții mele. Să fie sănătoasă și părinții ei la fel Să crească mare și frumoasă ca un gingaș ghiocel. (Poezie de Vladimir Potlog)

Melancolic se-nfiripă un gând,

Iar în inimă un dor se aprinde.

Sentiment de iubire atingând

Și cu bucurie ființa o cuprinde.

În suflet sărbătoare-i la miazăzi,

Căci jumătate de veac împlinești,

Și destinul dragoste-ți hărăzi

Cu care mulți ani să domnești.

Zefirul, cu adierile-i blânde, calde

Prin care renaște întreaga natură,

S-aducă cu sine șirag de smaralde

Armonie, vitalitate și iubire matură.

Viața să-ți fie un parfum de flori,

Drumul să-ți fie luminos și clar,

Zâmbete într-un pastel de culori

Și visurile să se realizeze exemplar.

Te plânge România, te plânge și poporul tot în voce tare,

Că ne-ai lăsat aşa devreme, sub văpaia albastră a visării.

Codrii de dorul tău, se vestejesc şi mor suspinând,

Apusul de soare roşu din nou dispare visând.

Izvoarele îți cântă cu glas înlăcrimat,

Lipsa ta e o rană, ce cu vremuri nu s-a vindecat.

Pe cer, stelele palide te caută iar,

Când visul tău se-nalță spre hotar.

Numai, teiul bătrân şi frunza ştiu cât suflet ai lăsat,

Iar vântul şopteşte, versurile tale ce devreme le-ai lepădat.

Ai fost un cântec, un dor neîmpăcat,

Un geniu pe care poporul în inimi l-a purtat.

Din paginile nenumărate, renaști cu fiecare glas,

Eşti veşnicul Luceafăr, ce sparge timpul de ceas.

Şi chiar, de te-ai stins în lumea noastră trecătoare,

Tu vei rămâne viu, sub fiecare apus de soare.

Poezie dedicată lui Mihai Eminescu în cinstea zilei sale de naștere care a fost ieri pe15 ianuarie.

Poezie compusă pe 13.01.2025

The color of trees,

The color of grass freshly cut on a spring evening.

It represents life, growth, and so many more.

I used to think of him when i heard green,

He had something no one could ever steal.

Something special, something quite real.

Something, i have never seen.

Green, this color that reminds me of him,

I hate that i love it so much, with it perks and dark sides.

It represent so many things, one of them being the one and only him.

I see him when i think of it, every night in evey dream,

I felt alive knowing it was real, truly now you must think it disappeared.

It has not, tho i dont have it, i lost it, it was a bad habit .

It was so special so clean,

This green color that you could only dream,

He had it, it was his.

It was a piece you could only wish to steal, tho impossible if you ask me.

Green, the color of growth , the color of life, and most importantly the color of his beautiful…eyes.