Să poți uita…

Pe pragul vechi, bătut de vreme,

Pașii noștri se întorc târziu,

Ca un roi de amintiri ce geme,

Într-un stup uitat, pustiu.

În cămara plină de lumină,

Stau borcane cu miros de dor,

La icoana veche se închină,

Maica sfântă, chip strălucitor.

Mama, casa, e-o fântână,

Unde setea fiilor se-adună;

Și se roagă cea bătrână,

Să bea apa împreună...

Și-au venit cu toții azi,

Niște șoimi cu zborul frânt,

Dar în casa dintre brazi,

Era doar pustiu și vânt.

Tot i-a așteptat măicuța,

Însă zborul le-a fost greu,

Goală azi le e căsuța,

Și iertare-și cer mereu.

Din ochii tăi se scurge o nălucă

De apă rece, tulbure și grea,

Iar trupul tău, o fragedă vergea,

Se frânge-n unda care se bulbucă.

Pe umeri ți se strâng izvoare tulburi,

Sâsâitori ca niște șerpi de apă,

Și toate rănile ți se adapă,

Din purpurea adusă de amurguri.

Te-nvăluie pământul ca o vrajă,

Cu degete de lut și dor flămând,

Și-n carnea ta se-nfige tremurând,

O liniște adâncă și sălbatică, de plajă.

Iar eu, orbit de vis și de vedenii,

Te chem din mâl cu glasul stins și frânt,

Dar te afunzi mai dulce în pământ,

Ca într-un cântec al slujbelor de denii.

Îți crește-n păr o iederă stufoasă,

Cu fire lungi de umbră și de vis,

Iar trupul tău cu coapsele-n abis,

Se face câmp sub liniștea tăioasă.

Te pierd încet în brazda ce te cheamă,

Cu gura plină de pământ și dor,

Și-n mine crește-un strigăt fără zbor,

Ca o durere crâncenă de mamă.

De bună seamă, cu deplină grijă,

Îţi port absenţa ca pe-un spin în talpă,

Şi-n fiecare noapte simt o schijă,

Cum inima în două jumătăți o crapă.

Te simt în sânge ca o veche rugă,

Ce nu se stinge-n plânsul prefăcut,

Şi-n fiecare zi cu tine-n fugă,

În trupul meu rămâne un tribut.

Şi când m-aplec peste oglinda rece,

Aştept s-apari în umbra mea de ieri,

Căci tot ce-am fost rămâne şi va trece,

Doar prin ecoul paşilor stingheri.

De bună seamă, chiar de n-aș fi vrut,

Te port în oase, cum poartă rugu-n vie

Sămânța veche a unui bob căzut,

Ce-n fiecare primăvară reînvie...

Nimic nu-mi este fără tine-ntreg,

Nici plânsul meu, nici pâinea de pe masă,

Cu umbra ta în fiecare zi mă șterg,

Și-aduc pe umeri soarele acasă.

Cu răni deschise calc pe spini de gheață,

Și sângele îmi este încheagat în umbra morții,

Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,

Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.

Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,

Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,

Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,

În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.

Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,

Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,

Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,

Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.

Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,

Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,

Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,

Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.

Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,

Privesc prin univers cum cade steaua ta,

Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,

Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.

La început, o bătaie în întuneric,

fără nume, fără chip,

doar un ritm care caută formă.

Dintr-o scânteie în carne,

se înfiripă un trup,

din trup se ridică o privire.

Ochii deschiși - două porți prin care lumea intră

și nu mai pleacă la fel.

Copilul atinge și crede.

Tânărul arde și întreabă.

Adultul zidește și pierde,

Bătrânul învață să rămână.

La sfârșit,

nu trupul contează,

nici anii,

ci firul nevăzut

care a legat toate aceste prefaceri

într-un singur „eu”.

O fărâmă de timp, spirit și carne

între atâtea necunoscute…

Viața !

Nebuna mea din nebunia noastră,

Desculți lipim afișe pe perete,

Și desenăm crini albi în glastră,

Ca două suprarealistice portrete.

Halate albe dănțuie pe coridor,

Ca umbre de stafii de prin castele,

Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,

Sub cerul tău lipsit de stele.

Cămăși de forță avem în garderobă,

Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,

Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,

Și bem cu toții smirnă din ceaun.

Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,

Bufnim în râs și fluierăm la Lună,

Apoi executăm un salt mortal,

Cu medicul de gardă împreună.

Cântăm în izolare Odă bucuriei,

Lui Beethoven subit auzul îi revine,

Un paznic cade pradă poeziei,

Și începe să recite Poemele luminii.

Nebuna mea din nebunia noastră,

Ce ne iubim aicea în ospiciu,

Suntem nebuni de inimă albastră,

Și a fi așa nebuni... e un deliciu.

De-aș fi Dumnezeu pentru o zi

Aș aduna mulțimea-n zori de zi

In ochi să-i privesc și să le spun

Războiul e zadarnic, 

Mor oameni și mor copii.

Durerea mă apasă

Și lacrimi curg pe față

Am tot sperat că ei vor fi

Și blinzi și buni iubindu-se în viața.

Le-am dat suflare,le-am dat și viata

Le-am dat frumos in lume,

Sa fie fericiți cu toții

In pace și armonie.

Nu prețuiesc nimic

Sint rai își poartă ură

Se dușmănesc și se rănesc

Ei nu mai au măsură.

Stau și privesc la ei

Cum frații își omoară

Copii, bunici și mamă și tată într-o doară. 

Sunt vremuri de răscruce

Nu-s bune cum am vrut

Nici lumea nu e lume așa cum mi-am dorit.

As vrea să închei odată să nu mai pot vedea,

Atîta dușmănie ce traieste-n ea.

De-aș fi Dumnezeu pentru o noua zi

Nu i-aș mai crește mari

Ci, i-aș lăsa copii.

Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii 

Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară

Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti

Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune

Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit 

Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul 

Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia

Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre 

----.
Swollen trunk
--...
On pleasure drunk.
...--
Not giving shade
.....
But getting light with shame
--...

...--
Spreading roots,
-----
Scrolling water,
.....
Feeding green,
-....
Turning black
.----
And doping under driving. Abyss.

No light no earth and ground,
All dark all laugh and sound,
Under a silent deafened life,
Under blinding light my thumb sways,
Deep under light I see my wife
Shining black but bright into my eye.

I take a sip of transparent red,
Burdening the ground yet seeking high
Looking up at the sun but laying still
Seeking light, recieving blindness,
Blinding light goes like a pill,
Down the path and up to the leaves
Leaving spring, bringing the fall.

Wooden frame, holding the soft,
Comes from use, from roots down below,
Soft holding the swollen trunk,
The trees giving a blow,
On the drunk trunk down low,
With the alive red flow.

Azi lupt cu frigul din mine,

Cu ierni ce încep să m-acuze, 

Mă-ngheață geruri străine,

Și-mi crapă tăcerea pe buze. 

Sub piele îmi urlă pustia,

Și-n măduvă-mi ninge ușor,

Nămeți îmi încarcă vecia,

Și tâmplele ninse mă dor.

C-un urlet de gheață mă strig,

Dar nu-i mântuire în glas,

Mi-e viața o haină de frig,

Și timpul un sloi ce-a rămas.

Simt trupul o scorbură albă,

Și sufletul – viscol cioplit,

Pe umeri mi-atârnă o salbă 

Din gheață și foc netopit. 

În mine e iarna cea mare,

Un secol de alb clandestin,

Și-n frigul ce-n mine răsare,

Apune un rece destin... 

Un joc e joc,

Focul e foc,

Dar ziua e ziua,

Și așa o să fie.

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.