Soarta

Aștern în fața voastra ca prefața,

Un adevăr și-un mod de viață,

Voința și munca ce-am depus,

Și-n toate am avut, sprijin de Sus

Aminte îmi aduc cu mare bucurie,

Și de a mea frumoasă copilărie,

Când mama mea, în sat croitoreasa,

M-a învațat să merg eu și la coasă

Dar tot a mea măicuță bună,

Îmi tot spunea lună de lună,

Doar cine-nvața mai mereu,

Va fi el ajutat de Dumnezeu

Prin clasele primare am trecut,

Și alfabetul să--l învat, mi-a plăcut,

Chiar dacă uneori împins la spate,

Eu în ghiozdan am purtat carte

În clasa-ntâi și-a două am învățat,

De lampă seara m-am ajutat,

Curent electric în casă nu aveam,

Și doar curent și frig venit din geam

Ziua mergeam cu vitele pe luncă,

Când iarba începea să crească,

Iar seara învățam cu mama carte,

Știind că doar așa voi avea parte

Cu mine mama a muncit din greu,

Ca eu să fiu un premiant mereu,

Și am avut și șnur albastru pus,

Prin sat mergeam semeț, cu capul sus

Năzbâtiile toate erau făcute zilnic,

Mereu spuneam că n-am greșit nimic,

Dar mama nu era prea ușor păcălită,

Și îmi dădea constant porția mărită

Clasele primare le-am terminat,

Și la liceu la Dorohoi am aplicat,

Era o școală de urmat și învățat,

Și profil de mate-fizică-am urmat

Ușor nu prea mi-a fost aici deloc,

Și zilnic mă plângeam că n-am noroc,

Iar în cămin, în internat am fost cazat,

Și zi de zi eu la cantină am mâncat

La început totul părea prea greu,

Pentr-un copil timid cum eram eu,

Acasă aș fi vrut să mă întorc la toți,

Dar mama înțeleaptă a zis..nu poți

Văzând că nu e cale de întors defel,

Am încercat din greu să fiu altfel,

Zilnic spunàndu-mi să nu chiulesc,

Și pe ai mei părinți, să-i răsplătesc

Ușor, ușor m-am adaptat din mers,

Și negativul din minte, mi l-am șters,

Zilnic eu învățam și meditații luam,

Și după masă, eu atletismul practicam

Și din copilul fără vreo perspectivă,

Am devenit omul cu multă inițiativă,

Cu rezultate bune și mult realism,

Și cu medalii obținute..la atletism

Liceul din păcate nu a durat o veșnicie,

Unde-au fost clipe minunate și feerie,

Colegi frumoși, adolescenți dotați,

Cu-n scop în viață și bine educați

Examenele au fost luate toate,

Cu note bune și pe realitate,

Iar în final și Diploma de absolvire,

Venind, ca actul final..de mulțumire

Și multă carte s-a-nvățat, stiu bine,

Și matematică și fizică pe ,,pâine",

Iar mulți din noi intrați la facultăți,

Și deveniți în ani ,,Oameni"...cu-abillităti!

Scrisă de Cezar în amintirea anilor

de școală primară și liceală!

Pe curând!

Șoaptele ce stau ascunse in umbră,

Îmi țin de veghe in seara sumbră,

In care setea oarba de euforie,

Devine doar o stare de nostalgie.

Uneori aștept doar sa plece,

Ca sa nu îmi mai fie iar rece,

Ca sa pot să adorm in pace,

Fără să mai simt dureri de ace.

Prezența lor în subconștient,

E bulversantă de suficient,

Pentru mine, o simpla ființă,

Ce pare a fi desprinsă de conștiință.

Liniștea îmi e un haos de durere.

Ce e greșit și ce-i corect?

Astăzi vorbim și mâine nu,

Tot ce rostim are efect,

De vină eu sau poate tu...

Ba îmi vorbești, ba esti tăcut,

Când ne certăm te faci ca plouă,

Și dar iar vina pe trecut,

Aștepți o oră,poate două...

Nici timpul nu ține cu noi,

Pe ceas arată ora zece,

Mă uit cum este iară joi,

Orgoliul tău nu vrea să plece.

Poate că sunt eu vinovată,

Pentru ce ți se-ntâmplă ție,

Mai rup din mine o bucată,

Și timp să mă destăinui mie.

De ce alegem mereu drama?

Când totul e atât de simplu,

Cuvântul și-l va spune karma,

Iar restul ne arată timpul.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Leksjonen om kuben

Et stykke stein er tatt,

han skjærer med en meisel av blod,

skinner med Homers øye,

den er skrapet med stråler

til kuben kommer perfekt ut.

Etter det kysser de kuben utallige ganger

med munnen din, med andres munn

og spesielt med infantaens munn.

Etter det tas en hammer

og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.

Alle, men absolutt alle vil si:

– For en perfekt kube det ville vært

hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!

Poetul poetic poezește,

Din lemnul codrului ce îl zidește,

Din apa râului ce-l hărăzește,

Sau pârga câmpului ce îl hrănește!

Nimic din ce-i străin nu-i valoros,

Decât cei ce-au același sânge, obârșie sau tare os,

Venind cu frații săi din moși strămoși!

Iar Dumnezeu chiar de se spune că-i același pretutindeni,

Eu spun că doar Hristos împărățește!

Ca ortodox respir doar românește,

Așa mi-i mie bine dacă moartea mă găsește!

Iar renegatul este condamnatul ce trist sfârșește,

Căci lumea pe zi ce trece înnebunește!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Moșule, te-aștept să vii la mine

Să urci tiptil, tiptil pe trepte,

Să spun eu o dorință către tine

Și dacă vrei să pui ceva în ghete

Vreau să-mi aduci mie cadou

Ceva de scris, poate-un stilou,

Să scriu rețete pentru suferință

Iar tu să vindeci, că ai putință

Iar la familie și-ai mei prieteni buni

Rog să le aduci în dar lor sănătate,

Că cine-i sănătos poate face minuni

Și fericire dărui din a lor bunătate

Mă rog la tine dragă, Moșule

Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,

Fii milostiv și le ascultă ofurile

Alină-le durerea pe care tu o știi

Iar dacă nu vei trece pe la mine

Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,

Și-mi pun toată speranța-n tine

Că anul care vine..voi fi pe lista ta!

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

E ceaţă, e frig, nu se vede,

Pământul e orb iar ceru-i pustiu,

Toamna înspre mine purcede,

Şi mă-mbracă în costum argintiu.

Plouă, doar plouă întruna,

Pasărea în cuib stă amorţită,

Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,

Şi gândesc întomnit la iubită.

Coşuri de case încet  înviază,

Expiră un fum negricios,

E frig şi cred că-i amiază,

Căci toamna-mi pătrunde în os.

E ceaţă, e frig, nu e verde,

Soarele stă ascuns după nori,

Ochiul peste câmp mi se pierde,

Căutând disperat  nişte flori.

E urât, e pustiu, e tăcere,

Copacii spre pământ se apleacă,

Căci vântul începe să zbiere,

Iar Toamna a început să petreacă.

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

E plină lumea de eroi,

La fel ca-n basmele daneze,

Eroi ce așteaptă-n plin război,

Ca victima să îi salveze.

E plină lumea de savanți,

Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,

Și au clonat pui de năpârcă,

Ce soarta lumii o încurcă.

E plină lumea de nebuni,

Ce-și sar la beregată,

Apoi cer cerului minuni,

Și-o altă judecată.

E plin și omul de el însuși,

Își suge sângele din trup,

Şi râde peste plânsu-și,

Ironizând pe cei care se duc.

E plină lumea de hibrizi,

Că, om nu se mai poate spune,

Banal a devenit ca să ucizi,

Pe cel ce ție se opune.

E plin tot plinul cu nimic,

Iubirea șade la muzeu,

Dușman ne este cel mai mic,

Dușman ne este Dumnezeu.

Du-mă acasă drum nebun,

Du-mă, nu mă rătăci,

Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,

Toată jalea inimii.

Du-mă acasă nord şi sud,

Şi-n pustiuri nu mă pierde,

Vreau pe-ai mei să-i mai aud,

Vreau să calc pe iarbă verde.

Du-mă acasă est şi vest,

Şi mă-ndrumă la răscruci,

Pasul îl am tot mai funest,

Gândul mi-e un zbor de cuci.

Du-mă acasă drum îngust,

În străini nu mă lăsa,

Pâinea mamei vreau s-o gust,

Vinul tatei să-l pot bea.

Du-mă acasă drum nebun,

C-o să stau şi -o să-ţi adun,

Pietre din apă stătută,

Să-ţi fac calea mai bătută.

Du-mă acasă drumul meu,

Calea mea, destin ursit...

Căci de-un veac mă plimb mereu,

Şi mi-e dor, şi-s obosit.

Din inima ţărânii româneşti,

Acea Moldovă foarte veche,

S-a zămislit în Ipoteşti,

Luceafărul fără pereche.

Străluce falnic peste ţară,

Din valurile vremii pitoreşti,

Făcând mereu ca el să pară,

Prin poezie, Crăiasa din poveşti.

Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,

Pe loc te va răpune o Melancolie,

Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,

Să devorezi a sa divină poezie.

Un Înger de pază pentru suflet,

Când amintirile… te părăsesc,

O oază de lumină într-un zâmbet,

O Floare Albastră pe câmpul românesc.

Atunci când trecem negrăbiţi,

Pe lângă plopii fără soţ,

Şi ne simţim trişti, neiubiţi,

Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,

Şi ne şopteşte la ureche,

Ce e amorul sau a sa poveste,

Tot prin ale sale versuri nepereche,

Ce-s pline de vorbe măiestre:

Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,

Să mă recite prunc şi cel bătrân,

Iar Criticilor mei le rog fiinţa,

Să nu mă mustre c-am fost bun român.

Nu vreau o Despărţire pentru noi,

Când însuşi glasul ne e unul,

Ci doar iubire în nevoi,

Căci asta ştie tot românul.

Povestea codrului să mă lăsaţi,

Să mi-o ascult ca-n tinereţe,

Scrisorile să mi le daţi,

Să le citesc printre fâneţe.

Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,

Înger şi demon să mă fi simţit,

Să-mi dea puteri să-mi amintesc,

De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.

Şi-n Freamăt de codru agitat,

De câte ori iubito mi-am dorit,

O Revedere cu al tău chip curat,

Şi-a ta iubire de granit.

 Departe sunt de tine acum,

Adio nu-ţi voi spune niciodat,

Căci Doina mea de om nebun,

O lume întreagă a schimbat.

S-a dus amorul, s-au dus toate,

Atât de fragedă e amintirea,

Departe sînt de tine frate,

Dar tot la tine mi-e iubirea.

De-or trece anii peste mine,

M-ai am un singur dor români,

E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,

Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.

O clipă vom rămâne înmărmuriţi,

Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,

Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,

Cu o dreaptă cuviinţă:

Mărite Eminescu îţi mulţumim,

Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,

Ea ne inundă atunci când te citim,

Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …