De toamnă

Nu știu ce am azi:
Tu în brațe-mi cazi,
Dar mie îmi vine
Să mă închin la tine
Ca la o icoană
Diafană
A unei zeițe sfinte,
Ce nu vrea să fie cuminte.
Cu teamă parcă, m-apropii
Să-ți sărut ochii
Blânzi și senini, uneori triști,
Să-ți mulțumesc că exiști.
Ca unei icoane, cu credință,
Vreau să-ți întorc recunoștință
Că alături îmi stai,
Și-mi dăruiești tot ce ai.
Parcă trăiesc o minune
iar mintea îmi spune
Că poate-astă clipă nu e reală,
Așez deci cu sfială
O sărutare
Tremurătoare
Pe buzele tale îmbătătoare
Fermecătoare
Ca două petale de flori
Ce-m dau când le-ating fiori.
Nu știu ce am azi,
Tu-n brațe îmi cazi
Eu parcă mă tem să m-aprind
Să-ți cuprind
Trupul gingaș
De demon pătimaș,
Mă tem parcă să-l strâng,
Cumva să nu-l frâng.

Azi îți trimit dragostea mea

Și te invit la o cafea

Amară-n faptul dimineții,

Ca tu să simți dulceața vieții.

Ș-un strop de dulce-n ea să fie,

Să simți mai multă bucurie.

Ș-am să pun ceașca cât mai plină,

Să ai o zi cât mai senină.

Adaug lângă ea ș-o floare,

Să fi mereu înfloritoare,

Dar și toată plăcerea mea,

De-a fi cu tine, la cafea.

Trăiam astă dimineață clipe magice, divine
Când, privind în pat, alături, erai dragă, lângă mine:
Minunată, uimitoare, cum ști tu să fi mereu,
Ca o floare de gingașă tu, dormeai pe pieptul meu.

Îmi păreai un înger care, dup-un lung zbor, obosit,
Ca o binecuvântare, un răgaz și-a dăruit
Și, în dulcea așteptare-a unei zile noi, senine,
A dorit să poposească astă noapte lângă mine.

Eu, privindu-te cu teamă, îmi doream atât de mult
Îndelung să-ți mângâi chipul, ochi-nchiși să ți-i sărut
Dar, vrăjit de al tău farmec, nu-ndrăzneam să te ating,
Nu vruiam ca din greșeală, somnul, c-un sărut să-ți stric.

Dar, precum în întuneric, falnic fulger se-nfiripă
Și frumoasa-i strălucire se și pierde într-o clipă,
Astfel și-a mea bucurie ce-mi pică din paradis,
A pierit deodată. Totul, a fost doar un simplu vis.

.............................................................................

Trecu visul dar, aievea, ca să vezi minuni cerești,
Bate-n ușă, deschid, tu ești, tu, în mâini cu două cești.
Parc-a fost o prevestire ce-ai trimis din mintea ta,
Ai venit să-mplinești visul: mă trezești cu o cafea...

Ia seama-nțeleptul, nu lucră-ntr-o doară

Alege cu grijă timp, treabă și loc:

El sania-și face, cât timp este vară

Iar iarna când vine... o pune pe foc...

Că tot s-a-ntors lumea cu susul în jos,
Sucim și proverbul, să pară frumos,
Deși ar fi bine să nici n-o gândim,
E epoca noastră pe care-o trăim:
Cel care altuia o groapă îi sapă,
Ajunge departe, ajunge chiar papă.
Acel ce devreme, în zori s-ar scula,
Să meargă la muncă, în ea va pica.

În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...

Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri

Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.

Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.

Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.

Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...

Eu, ca luna între stele,
Tu, soare între planete,
Doi aștri în univers,
Se privesc și se iubesc.

Tu, iubirea vieții mele,
Centrul existenței mele,
Vom fi Soarele și Luna
Pentru totdeauna!

Eu, în cosmos gravitez,
Ma săruți când te visez,
Mă cuprinzi, te eclipsez,
Strălucesc când radiezi.

Tu dai lumii mele sens,
Zi de zi mă cucerești,
Inima-mi încălzești,
Zi și noapte îmi zâmbești.

Ochii mi-i luminezi,
Chipu-mi înseninezi,
După tine mă topesc,
Doar la tine mă gândesc.

Tot eu, la rândul meu,
Te ador ca pe un zeu,
Fix în timp ce mă rotesc,
Contemplez, mulțumesc și te iubesc.

A ta, Luna, pentru totdeauna!

Pe margini de tăceri albastre

Se leagănă un vis târziu,

Iar luna-și cerne-n nopți sihastre

Argintul pal și pustiu.

Sub teiul gândului ce doare,

Adorm povești fără răspuns,

Și-n frunze moarte, fiecare

Ascunde-un dor ce nu s-a spus.

Tu ai plecat, și-n urma ta

A mai rămas o rană vie,

Ca o lumină ce-ar putea

Să ardă-n veci… dar nu mai știe.

Căci timpul, crudul cerșetor,

Ne fură clipele din suflet,

Și lasă-n loc doar un fior

Ce-nvață moartea cum să umble.

Iar eu, străin de mine însumi,

Te caut printre amintiri,

Dar pașii mei se pierd în gânduri

Și mor sub vechi nedumeriri.

Și poate-n altă existență,

Sub ceruri reci, fără păcat,

Vom fi din nou o conștiință

Ce nu cunoaște „am plecat”.

    Peste lacul dintre codri, 
    Mândră, luna-i adunată, 
    Peste munţi, înalţi şi sobri, 
    Raza albă, îşi arată. 
    
    Iar din ape, ca o zână, 
    Tu răsari precum o stea: 
    Susur alb, fără de vină, 
    Trup de marmură-i şoptea. 
    
    Printre norii ce dansează 
    În licoarea parfumată, 
    Luna, păru-i luminează, 
    Aurindu-i tâmpla mată. 
    
    Fără zgomot, fără umbră, 
    Fiindcă n-ar fi-ntâia oară, 
    Hoţul, cu privirea-i sumbră, 
    În crâng verde, se strecoară.
    
    Iar pe când domniţa doarme, 
    Furişându-se-n grădină, 
    Fără să îi lase urme, 
    O sărută, în surdină. 
    
    Dimineaţa, când apare, 
    Iar domniţa se trezeşte, 
    (Cine-o sărutase oare?) 
    Căci senin el îi zâmbeşte!

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

Iubirea noastră strălucea

Ca un soare-n viața mea

Tu natura, Eu pământul eram

Atâta de bine ne potriveam

Iar în câmpia vieții mele

Curgeau râuri de fericire

Păsările cântau doar iubire

Înfloreau orunde toate culorile

Focul iubiri ardea cu putere

Mi se topea inima de dor

Mi se topea și de iubire

Făceam jocul să pară prea ușor...

Îți atingeam părul mătăsos

Te sărutam pe buzele tale moi

Priveam la al tău chip frumos

Vorbeau inimile, nu noi

Aveai pielea așa de fină

Fină ca niște petale

Trupul tău, o formă divină

Parcă ai ieșit dintre romane.

După un timp ceva s-a schimbat

Iubirea-mi nu tea mai impresionat

Și te depărtai tot mai mult de mine

Nu știam că dragostea atâta ține...

Într-o zi ne-am despărțit

Inima mea de sticlă s-a zdrobit

Și am început să sufăr din iubire

Nimic nu-mi alină a mea durere.

Dar încă mai am cicatrici

Și mă tem să mai iubesc

Să nu ajung tot aici

Mă simt bătrân și mă vestejesc.

Pe Șase-Undrea în anul '47

TATĂL CERESC mi-te-a-ntrupat,

Să-mi fii de ajutor în toate

Și eu să fiu al tău bărbat.

Așa cum spune DUMNEZEU

Un Trup și-un Suflet noi vom fi,

Și-n veci de veci și tu și eu

Cu venerație-L vom SLĂVI!

A ta cumplită suferință

Tu ani întregi mi-ai tăinuit

Și ai plecat în neființă

Fără să știu cât m-ai iubit.

Mai trece-o zi și încă una

Și fără tine este-un chin.

Eu te-am iubit întotdeauna

Și după tine vreau să vin.

De-aș ști acuma unde ești

Aș vrea în grabă eu să vin

Și-n ochii mei tu să privești

Când eu în brațe-am să te țin.

Scumpei mele soții Valeria, 6 Undrea 2022 ora 14:00