O altă iubire

Toamna este doamna vopsită-n roșu care-ți zâmbește-n fugă!

Nu te cunoaște dar îți vorbește în timp ce-și lasă să-i cadă agale câte o frunză....

(Horia Stanicel 24oct 2019-Irepetabila iubire)

Contează doar ce contează

Pentru noi,două umbre însuflețite,

Care vor să conteze și să fie fericite!

Nu contează ce nu contează,

La ce folos să dai ce contează pe ce nu contează,

Să arunci dragostea pe nedragoste,

Sau să crezi că tu contezi mai mult decât celălalt,

Uitând că greșelile tale au alte forme,

Decât greșelile celui pe care astăzi îl pui la colț

Spunandu-ți că tu contezi mai mult,

Decât lumea întreagă,

Uitând că lumea întreagă te are și pe tine în sânul ei!

Ce contează sau ce nu contează sunt doar două umbre efemere,

Și nu uita că astăzi ce contează

mâine poate să moară,

Iar ce nu contează poate să se nască!

(18 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Același "te iubesc" pare refrenul iubirii iubito,

Dar nu-i,te asigur...

Refrenul ești doar tu!

Fară tine iubirea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii,

Când ceasul amorului își pierde rostul lui?

Pustiul se-ntrevede pretutindeni fără sărutul ce pleacă din tine,

Eu sunt doar un mort viu fără iubirea trimisă-n spre mine,

Fară tine dragostea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul ce-i scris pentru tine,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii iubito,

Mai caldă e moartea cea rece,urâtă și hâdă

Dacă te iubescul dispare odată cu tine!

(26 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

La margine de lac zăresc un pescaruș,

Ce-i muribund,sleit ,tăcut,nefericit!

Plutind,este adus la mal

De soartă, de destin,de Creator!

Oprit ,stau și-l privesc cum se desparte fără glas de noi,

De lumea-n care a trăit plăpând,

Împărtășește soarta tuturor,

Murind ușor, ușor precum un fulg in zbor...

Plec,însă-mi întorc privirea ca să văd,

Cum moare bietul pescăruș...

Și înteleg că viața-i darul ce trebuie trăit....

Îmi amintesc cum pasărea s-a stins,

Plutea, lăsându-și capul să cadă-n față,

Cu ciocul stând în apă a murit!

S-a stins frumosul pescăruș,

Blajin,tăcut exact așa cum a trăit.

(23 iulie 2023-Irepetabila iubire)

Iubito,tu ești corul meu de îngeri,

În timp ce-ți sărut ochii

Uit de lumea asta

Fie ea bună sau rea...

Ce-mi mai pasă mie,

Când eu îți respir a ta magie!

Căci Dumnezeu și-a întors privirea către noi,

Tu iubind-mă pe mine,

Eu iubindu-te pe tine!

Iubito tu ești corul meu de îngeri,

Te-aud mereu cântând,

Iar melodia-mi pare cunoscută,

Poate decând m-am născut,

Sau din Veșnicie locul nostru hărăzit,

Eu iubindu-te pe tine,

Tu iubind-mă pe mine,

Destinul nostru așa fiind!

(25 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Dragostea nu doare doar când moare..

Ea strigă tare,se zbate dulce,

Vrea să cuvânte pe limba ei..

Suspină tristă când nu-i auzită

Vorbește-o limbă necunoscută

Aduce daruri celeste, nebănuite,

Te tot invită ca la o nuntă

Să treci pe-acolo în haine de gală

Tu însă fă ce crezi sau ce vrei;

Ai grijă mare la aparențe

Sunt trecătoare,înșelătoare

Timpul are clepsidra întoarsă

Nimic nu poate să stea în loc...

Sarută-ți tandru mereu iubita

Cere-i sărutul ce-l ține tainic,

Neștiind de unde îl are și pentru ce...

Trăiește-ți dulcea durere

Doar știai bine că dragostea doare

Nu doar când moare

Ci și acum când îți vorbește,

Nu ai ce-i face

Asta e!

(16 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Счастье словами забытыми, 
твой взгляд от меня унесет, 
Мои мечты остались разбитыми, 
их больше никто не поймет.
Дым едкий сигареты последней, 
мою душу с собой заберет, 
Тот голос что нежный и терпкий, 
тот голос что вскоре умрёт.

Am obosit de toate 

Am obosit să mai gândesc

Și gândurile mele

Toate în cap se învârtesc

Iar toți oamenii aceștia

Încet încep să îi urăsc

Căci nau știut vreodată

Să-mi spună sincer ce gândesc

Tu ești la fel ca ăia

Care vorbesc, vorbesc, vorbesc

Dar totuți niciodată

Nimic nu mai înfăptuiesc

Sunt iar dezamăgită

De dragostea ce a trecut

Fără să te doară

Măcar un minut

Și vreau să uit de toate

Ce am simțit și mi-am dorit

Dar inima mea cere

Să le pun pe repeat 

E greu să șterg iubirea

Ce-o visez nopți la rând 

Și crede-mă iubire

Nu mai pot să te uit!

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Trecând prin sute de mine,

vin și vindec aceste ruine,

pline — mormânt de negru sfărâmat,

plecând pe fluxul mării… alungat,

de propria-mi chemare,

marcând cu pixul punctul de înrădăcinare,

propria-mi sabotare m-a împins la vale,

valorificând un gol, apoi sorbind cu jale.

Din cupele vieții întortocheate,

mințile spălate și pierdute,

vândute în loc să fie reparate,

mă doare că are acea privire

într-o pură revenire la propria-i chemare.

Haotic, rectific desenul simbolic,

liliac liric, desfigurat valoric,

colorând caloric ieșirea întunericului simbiotic.

Atunci cand tu esti langa mine,

Sunt intr-un vis, simt ca plutesc,

Inima mea iti apartine,

De fericire, ametesc..

Si cand tu nu mai esti aproape,

Totul devine un cosmar,

Si lacrimi curg, curg neincetate,

Cobor din vis, intr-un calvar

As vrea sa dorm,sa dorm profund,

Sa incetez sa ma gandesc,

Sa iti visez chipul tau bland,

Ca fara tine, innebunesc.

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.