Soarta

Sunt condamnat pe veci la a te știe,

Şi-a nu te-atinge însă niciodată,

Și cred c-aceasta-i tragica urgie,

Ce-o poate suferi un om vreodată.

Sunt zilnic nevoit să te privesc,

Dar mângâierea nu te poate atinge,

Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !

Sperând că peste tine îl va ninge.

Mă smulg din matcă ca un râu,

Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,

Și te-aș lua cu mine în desfrâu,

Dar încă nu ți-am construit o arcă.

Sunt condamnat pe veci la neuitare,

Și de-ai putea să-mi intri-n minte,

Te-ai prăbuși subit de pe picioare,

Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.

Sunt condamnat mereu la a te plânge,

Deși ești numai la un braț distanță,

Aproape că îmi curgi prin sânge,

Dar sunt timid și nu am cutezanță.

Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,

Cu ștreangurile puse-n rând,

De aceea merg pe fir întins ca ața,

Echilibrist pe moarte pedalând.

Mă-mbrac și-n clovn câteodată,

În orice număr la nevoie figurez,

Căci viața într-o zi m-așteaptă,

Să fac un salt mortal de la trapez.

Înot mereu pe sub năvoade,

Și am lansări de bumerang,

Târâș mă-ndrept spre eșafoade,

Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,

Să păcălesc pe viață și pe moarte,

Să fiu uitat aicea pe pământ,

Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,

Cu toți acei ce intră în mormânt.

Doar vântul nopții poate,

Să-ți poarte-al meu oftat,

Prin viscol de uitare,

Prin timpul destrămat.

Iar plânsul ce îți pare,

Atât de nevăzut,

Va inunda pământul,

Sub pasul tău tăcut.

Iar seara, când tăcerea,

Te va chema-napoi,

Vei auzi departe,

Un glas străin prin ploi.

Și poate-n acea clipă,

Când ceru-ți va fi gol,

Vei regăsi-n tăcere,

Și gestul tău frivol.

Și-atunci, de va fi astfel,

Să nu-mi mai scrii nicicând,

Căci dorul ce se-ntoarce,

E cel mai greu mormânt.

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,

Iar luna am s-o înfulec cu lapte,

În cioc voi duce snopuri de stele,

Cu întunericul ascuns sub piele.

Voi reciti plângând un raft de cărți,

Din gânduri îmi voi face hărți,

Din când în când la subsuori,

Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,

Voi mesteca în ziua cea lălâie,

Și voi servi-o rece cu lămâie,

Iar mintea am s-o mân la trap,

Lungit pe jos cu soarele sub cap.

Și mă voi ridica din pulberea uitării,

Precum se naște-n valuri spuma mării,

Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,

Voi răspândi în lume mii de plozi.

Voi fi un vânt ce adie în amurg,

Prin mii de gânduri am să curg,

În pânza nopții am să mă-nfășor,

Și-ți voi fi somnul cel usor...

Voi ridica pe umeri norii grei,

Și am să-ți fac din toți cercei,

Voi prinde stelele frumoase,

Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.

Și voi privi cu ochi de humă,

Cum noaptea cade ca o brumă,

Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,

Vei străluci-n privirea mea...

Seară de seară, într-o gară pustie,

Rămas îngândurat, fără soartă,

Aştept un tren ce n-o să mai vie,

Trenul garat pe linia moartă.

Călătoria mea odisee devine,

Biletul e cu o singură oprire,

Şi în bagajul ce îl am cu mine,

Port doar o tristă amintire.

Timid, mă abordează un sinucigaş,

Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,

Şi eu, şi el avem acelaşi glas,

Şi căutăm să îndeplinim blestemul.

Se aude un şuierat în depărtare,

El strigă bucuros că vine trenul, lent,

Dar timpul trece, nimic nu mai apare,

Şi cred că moartea a avut un accident.

Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,

Un veac aici avem de petrecut,

Iar trenul vieţii probabil pentru noi,

Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.

Nu vreau să fiu o pană,

Să zbor preţ de o clipă,

Eu vreau să zbor tot timpul,

Eu vreau să fiu aripă.

Să ard aşa cum sorii

Ard în Calea Lactee,

Eu vreau să ard o viaţă,

Nu vreau să fiu scânteie.

Şi nu vreau ca briceagul,

Doar să rănesc -când scriu-

Eu vreau să ajung la inimi,

Ca un pumnal să fiu.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.

Simt cum timpul îmi curge prin piept,

Nu ca o fugă,

Ci ca o melodie

Liniștită.

Am învățat să-l ascult.

Să nu mă grăbesc.

Să spun „mulțumesc” dimineții

și „bravo” mie seara.

Să văd frumusețea

În lucrurile simple.

Timpul nu e dușman,

E o prietenă care știe când să tacă

Și când să râdă cu mine

La o glumă din copilărie.

Uneori bate tare —

Când e bucurie.

Alteori, șoptește

Ca o promisiune caldă.

Mă ține treaz,

Nu cu griji,

Ci cu visuri.

Fiecare secundă

E o fereastră deschisă.

Pot să privesc

Și să respir.

Să fiu.

Și e destul.

Sunt viu.

Și asta e minunat.

Ploaia coboară încet,

ca o scrisoare din ceruri,

peste pământul crăpat

și inimile uscate

de prea multă sete și zgomot.

În stropii ei

se destramă praful vremii,

iar pământul,

asemenea unui pelerin însetat,

își ridică fruntea spre cer

și bea lumina ascunsă în apă.

Salcămii își scutură floarea în amurg,

ca niște stele pe ramuri,

iar frunzele, ucenice ale vântului,

își pleacă tâmplele sub binecuvântare.

Nimic nu vorbește

mai limpede despre răbdare

decât o sămânță;

nimic nu înțelege mai bine

taina devenirii

decât brazda

care așteaptă ploaia.

De aceea,

când cerul își revarsă darul,

nu înfloresc doar câmpurile,

ci și acele colțuri ale sufletului

pe care le credeam pierdute.

Ploaia cade.

Dar, în adâncul lucrurilor,

ea nu coboară spre pământ

ci înalță lumea spre lumină.

Am îngheţat în mine de atâtea ori acea amintire.

Am îngheţat în mine iubirea ce aveam să o ofer,

Am îngheţat în mine povestea ce m-a măcinat destul, 

Am îngheţat definitiv în mine tot, fără să mai simt

Am îngheţat din 2022 văzând fum apoi doar ceaţă.

Lumea in care traim este o poveste

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii, de demult,

In jurul focului, noaptea,

Pe tarmul marii.

Copii au crescut si au plecat in lume,

Spre tarmul altei mari,

Unde au povestit ce mai stiau,

Copiilor lor, si tot asa,

Pana au obosit si au uitat.

De atunci umbla de colo colo,

Copii cu copii, batrani cu batrani,

Si se privesc cu neincredere,

Ca-s prea batrani sau prea tineri

Sa se bucure de povestea

Scrisa de un pictor

Si povestita unor copii de demult...