Eli, Eli, lama sabachthani ?

Noaptea nu cade —

ea se așterne ca o mână blândă,

peste gândurile

care nu te lasă să dormi.

Stelele nu sunt doar lumină,

sunt brațele nopții întinse

spre tine, atunci când te simți

singur.

Fiecare umbră e o poveste nerostită,

un dor fierbinte din pieptul ascuns

al soarelui...

O floare care își închide

seara petalele, nu moare —

ci adoarme în taina unei rugăciuni

pe care o știe doar pământul.

Într-o inimă zdrobită,

Tihna-ți este o icoană,

Tot ce-atingi îți e ispită,

Iar iubirea-i o prigoană.

Plânge ochiu-nlăcrimat,

Viața-i pare prea deșartă,

Bucuriile-au plecat,

Să deschid-o altă poartă,

Că-n iubirea pătimașă,

Nu poți fi doar o scânteie,

Ci văpaia uriașă,

Care mistuie-o femeie.

Și din rana ce suspină,

Se prelinge amurgul stins,

Iar din inima străină,

Curge dorul necuprins,

Ca un tremur de poveste,

Cu dorințe răstignite,

Și iubirea se topește,

În mici gânduri rătăcite.

Rămân pașii pe cărare,

Umbre reci pe-un drum tăcut,

Dragostea, mistuitoare,

S-a aprins... și a trecut.

Am petrecut o noapte,

În faţa casei tale,

Sub fructele necoapte,

Cu izuri de migdale.

Şi te zăream o umbră,

Ce se plimba sfioasă,

Iar în lumina sumbră,

Păreai şi mai frumoasă.

Doream să tragi perdeaua,

Să-mi pot vedea iubirea,

Să vezi cum luce steaua,

Iar eu să-ţi sorb privirea.

Fereastra ai deschis încet,

Să auzi cântul de greier,

Pornit-am din priviri discret,

Făptura să-ţi cutreier.

Şi în lumina lunii,

Păreai un giuvaer,

Ce-aruncă asupra lumii,

Tandreţe şi mister.

Şi-ncet se rupse cerul,

Iar zorii apărură,

Pierise tot misterul,

Plecă şi-a mea făptură.

Se scutură migdalii,

De fructele prea coapte,

Cu ochii spre vitralii,

Stau şi aştept în noapte.

E toiul nopții și încă-i supărare,

Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,

E ziua-n care nu este împăcare,

Când totul e pustiu, arid și părăsit.

E toiul nopții și încă se respiră,

E toamna care-ncet se pierde,

Și suntem frunze care se răsfiră,

Din ramura ce încă-i verde.

E toiul nopții și încă avem păreri,

Și parcă-n ușă bate primăvara,

Dar brusc apar de peste tot dureri,

Și infinit de lungă ni se pare seara.

E toiul nopții și încă avem timp,

Ca zorii zilei să ne prindă alături,

Și hai să facem nebunatic schimb,

Nimic pentru un pat și două pături.

E toiul nopții și stele au asfințit,

Iar vraja lunii veni să ne înhațe,

Și-n zori surprinși ne-am pomenit,

Pe jos dormind ținându-ne în brațe.

Să ningă azi tot drumul ca pașii să se piardă, 

Să crească-n noi iubirea ca un hotar de nea,

Iar timpul, obosit, să stea altundeva,

Uitându-și veșnicia, doar clipa să ne ardă. 

Să ne-nvelim privirea cu liniștea din fumuri,

Când cerul cade-alb și nu mai cere stea,

Iar gândurile noastre, pierdute-n iarna grea,

Să-și afle adăpostul sub neaua de pe drumuri. 

Să dormi în albe stele, cu fruntea mea pe umăr,

Ca într-o catedrală de fulgi și de pustiu,

Iar sângele din mine, încet, aproape viu,

Să-ți scrie-n palme iarna cu slove fără număr.

Și dacă primăvara va încerca să vină,

S-o alungăm cu geruri, cu cerul înghețat,

Cu dorurile noastre păstrate în lumină,

Ca două focuri albe ce ard neîncetat.

Să ningă cu iubire, ca-n templele de gheață,

Cu clopote de viscol bătând încet în noi,

Iar nopțile polare, cu îngerii lor goi,

Să ne aprindă dorul sub platoșa de ceață.

Să-ți fie pasul fulg și umbra ta ninsoare,

Iar brațele-mi — troiene în care să te pierzi,

Când cerurile iernii, cu stelele lor verzi,

Ne-or scrie peste frunte blestemul de ninsoare.

Și-n albul fără margini al lumii care tace,

Să rătăcim ca visul prin ierni fără hotar,

Doi oameni de zăpadă cu nasturii de jar,

Ce-a primăverii haină refuză s-o îmbrace. 

Spune-mi, dacă ai avea totul

unde l-ai pune?

L-aș ține în brațe,

l-aș legăna,

apoi l-aș purta veșnic

în suflet...

Omul se teme de moartea

Care se plimbă din casă în casă

Și-i peste tot prezentă nebuna!

Unii o cheamă în glumă,

Alții o strigă pe nume sau înjură...

O gonesc,o alungă, o blesteamă să plece,

Dar ea știe să revină-ntotdeauna!

Perversa seceră viețile cu-a sa lungă coasă...

Moartea e hâdă, bătrână, urâtă și rea,

Bea țuică de prună și cafea

Fumează trabuc,obraznic,când vrea,

E arogantă și-are blugi rupți,

Se-mbracă la moda prezentă,

Chiar dacă-i antică,știe ce vrea!

Vorbește urât o limbă știută doar de ea,

Bune maniere nu are!

Răpește bătrâni sau copii sau ce vrea...

İntră-n bordeie prăpădite sau palate aurite,

Să-și ia prada să plece....

Revine iarăși și iarăși de neoprit,

Povestea pare tristă de-ar fi doar atât...

Căci moartea la rându-i a fost omorâtă și ea,

Dumnezeiască minune,chiar așa...

Să creadă fiecare ce vrea!

(2 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubirel

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai vărsat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

O umbră fără glas
mă strânge.

O alung
și mă-nfășoară.

Un drum apare,
dar nimeni nu calcă.

Eram deja
pașii.

Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,

Iar eu parcă am prins rădăcini.

Am stagnat și în adâncuri am alunecat,

M-am cufundat și m-am înecat.

Timpul trece iar eu stau în loc 

Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.

Timpul trece iar eu sunt neajutorată,

Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.

De abis rădăcinile m-au îmbrățișat 

Iar speranța din mâini mi-a alunecat.

Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri 

Iar propriul sine știe doar a mă asupri.

Un sentiment de dor inexplicabil 

A unui trecut irevocabil.

Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,

Unul care s-a simțit ca un coșmar.

Sunt prizonieră a unei nostalgii amare

Și nu am cale de scăpare.

Nostlagie pentru atâta timp pierdut,

Ce în durere l-am petrecut.

N-am putut să mă bucur nicidecum,

De timpul estompat oricum.

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran