Eli, Eli, lama sabachthani ?

Fără o mână de paie sub ciolane,

Fără un codru de pâine,

Citesc cărţi medicale,

Să-mi tratez boala de mâine.

Macin în trup o durere bălaie,

Mă arunc la picioarele morţii,

Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,

Lăsându-mă la învoiala sorţii.

Plâng îngropat până la gât în omăt,

Lacrimile în ţurţuri lucesc,

Mestec durere şi parcă mă îmbăt,

Lângă troiene călăii zâmbesc.

Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,

E bocnă şi inima-n piept,

Moartea din nou încerc să o chem,

Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.

Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,

Croncăne ciori spânzurate-n copac,

Gerul de faţă crâncen mă muşcă,

Lângă mine râde un drac.

Mă simt sfărâmat ca o piatră,

De dejecţii umane schilodit,

Uitat de mamă, de tată,

Iar de moarte din nou părăsit.

La început, o bătaie în întuneric,

fără nume, fără chip,

doar un ritm care caută formă.

Dintr-o scânteie în carne,

se înfiripă un trup,

din trup se ridică o privire.

Ochii deschiși - două porți prin care lumea intră

și nu mai pleacă la fel.

Copilul atinge și crede.

Tânărul arde și întreabă.

Adultul zidește și pierde,

Bătrânul învață să rămână.

La sfârșit,

nu trupul contează,

nici anii,

ci firul nevăzut

care a legat toate aceste prefaceri

într-un singur „eu”.

O fărâmă de timp, spirit și carne

între atâtea necunoscute…

Viața !

Lăutare, lăutare taci o clipă,

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Sufletul strivit de veacuri,

S-a-nchinat, dar a rămas,

Un pribeag ce-și poartă vina,

În genunchi, pe-al vieții ceas.

Lăutare, cântecul tău strigă,

Peste trâmbițe de îngeri,

Dar răspunsu-i numai vântul,

Legănând păduri de plângeri.

Sub cenușa amintirii,

Arde focul din străbuni,

Dar eroii zac sub lespezi,

Și de-acolo fac minuni.

Lăutare, cântă-ntruna,

Să tresară neamul meu,

Să răsară iar lumina,

Peste glia sa mereu.

Din vioară smulge visuri,

Din caval cânt de cioban,

Să răzbată peste lume,

Palma sfântă de țăran.

Moartea lor ne e hotarul,

Și privirile de dor,

Căci pământul ce suspină,

Le-a fost cântec și izvor.

Lăutare…Taci o clipă !

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Uscat de atâtea șiroaie de ploaie, 

Cerul din priviri mi-l întunec, 

Ascund soarele sub o șiră de paie, 

Prin întuneric încet să alunec. 

Galben și palid doar toamnă expir, 

Îmi zgârie pielea frunze arămii,

Stoluri de păsări pe boltă înșir,

Din brațele-mi albe se înalță stihii. 

Mutilat de fulgi de zăpadă, 

Injecții cu primăvară îmi fac,

Scot iarna din mine pe stradă, 

Și gheața în ploaie o prefac.

Urma de ieri o îngrop sub boabe de rouă, 

Lumina o storc până curge întuneric,

Orb desenez cu mâinile amândouă, 

Ploaia, toamna, zăpada și cerul feeric. 

Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,

Când fiecare zi avea alt nume,

Dar las tăcerea să îți spună ea, 

De ce m-am depărtat de lume. 

Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,

Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,

Să-ți amintească dorul din noi doi,

Și cum zburdam nebuni ca doi copii. 

Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,

Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,

Ca un ecou ce intră în pământ, 

Și-mi sfâșie prezentul din privire.

Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,

De-a te cuprinde iar, ca un păcat,

Dar timpul mușcă zilnic ca un câine, 

Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.

Dar poate-n versuri vechi de altădată,

Vei regăsi iubirea mea fierbinte,

Și în cerneala ce încă nu-i uscată, 

O ultimă chemare din cuvinte.

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Cu lacrimi Te privesc,

Cu lacrimi Te iubesc,

Cu lacrimi Te sărut smerit 

Căci pentru mine-ai suferit.

Ajută-mi Doamne gândul meu

Smerit precum ești Tu să fie;

Să port cununa vieții 

Întreaga veșnicie.

Poți fi tu oare?!

Răspunsul rugăciunii

Frumoasă ca un Înger

Strălucitor în Soare

Nu pari un Heruvim!

Nici Serafim nu ești!

Arhanghel nici atâta!

Din care ceată ești?

Ori ești un Mesager?

Sau ești o amăgire?

O stea în dimineață!

Din mantia ta albă

Lăsând să se-ntrevadă

Picioare și mâini goale

Cu singura podoabă

Metania mâinii stângi

Te-ai coborât grămadă

Lăsat de cer să cadă

Făptură minunată

Nici fulger în priviri

Ori vorbă deocheată

Din buze-ți curge miere

Pomeți-s faguri dulci

Și pielea, albă toată, 

Cu nurul alb de crin 

Din care curge mirt

Ori ești o amăgire ?!

Lumea toată aleargă, aleargă,

Pământul întruna se-nvârte,

Urma ei grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri s-o uite.

Se înmoaie lacrima-n lacrimă,

Plâng mame când nasc un copil,

Tații-l primesc ca pe-o patimă,

Iar totul din jur li se pare ostil.

E foșnet și-n suflet, și-afară,

Pământul înghite bucurii și iubiri,

Grâu-i uscat iar pâinea amară,

E spaimă și groază-n clădiri.

Trăim izolați de oameni și lume,

Suntem conectați invizibil la ură,

Găsim vinovați cu nume, prenume,

Apoi instalăm peste tot dictatură.

Omul hulpav aleargă, aleargă,

Pământul mai tare se-nvârte,

Urma lui grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri să-l uite.

Tăcerea se lipește de pereți,

ca un mușchi rece, umed, fără viață.

Umbrele se arcuiesc în colțuri,

și scaunele gem sub pașii care nu mai vin.

Aerul miroase a praf și lemn vechi,

și fiecare clipă se frânge în vuietul inimii.

Fereastra tresaltă sub vântul care urlă,

iar lumina se stinge în colțurile camerei.

Ceasul se scurge ca un șarpe mut,

iar umbrele odăii se lungesc,

se împletesc și mă privesc cu ochi străini,

ca și cum știu toate lucrurile pe care le-am ascuns.

Și stau, singur,

cu urechile lipite de tăcere,

simțind cum fiecare sunet care nu vine

devine greutatea lumii întregi apăsându-mi pieptul.

Aștept dimineața ca pe o mântuire…

( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )

Mă trezesc cu tine

Într-o urmă de-ndoială,

Te cunosc dar nu mi-e bine …

Sunt chipul tău și-a noastră boală.

Noaptea vine dintr-o dată

Toate stelele-s pe cer,

Numele mi-l spui în șoaptă …

Auguste Deter.

Ce scriu defel mi se-ntrevede

În miez de noapte așternut,

Și privirea mi se pierde

Rătăcită prin trecut.

Și simt cumva o mână caldă

Mă-ntreabă de sunt bine,

Teama ta deja să vadă

Că sfârșitul totuși vine.

Orele se scurg obscure

Pendul cu chip de ghilotină

Tu mă păzești să nu mă fure …

Iar eu mă simt mereu de vină.

Te privesc întâmplător

În închisoarea scrisă mie,

Cum dai târcoale întrebător

În eterna reverie. 

Și de-aș ști unde mi-e gândul

În timpane țipător,

Aș cutreiera pământul…

Și aș da leacul tuturor.

Al tău nume … l-am uitat!

Te știu… savantul fără nume,

Închizi ochii resemnat

Acuzatori și triști spre lume.

În ochii tăi sunt eu, o clipă …

Te rog să nu clipești,

Un gând… parfum ce se risipă,

Să poți să-ți amintești.

Am pierdut deja o viață

Nimeni nu mai vine,

În jurul meu e multă ceață,

“Și m-am pierdut… pe mine”.

Nu pot să dorm, pendulul țipă

O ultimă chemare …

Groparului pasiv ce sapă,

Și mortului o lumânare.

Mi-e groază de acest halat …

Îmi descrie neputința,

În noaptea-n care s-a lăsat …

Ghilotina și sentința.

Iar oglinda-i prăfuită

Prin fereastra cu nuiele

Privind cu-n ochi la ghilotină

Și cu celălalt… la stele.

*

În 1906, ca-ntr-o colivie

Un nume moare și se naște

O lume-ntreagă să îl știe …

Auguste Deter.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.