Singurătate

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

Ne place în ură să trăim,

Să gemem de păcate mari,

La fel ca demonul să fim,

Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

Alte-s rele, alte-s bune,

Însă toate ne înmoaie,

Căci povara e prea mare,

Şi încercând s-o micşorăm mereu,

Am făcut-o şi mai mare, căci

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,

Aşa ura ne inundă sufletul,

Din care se naşte păcatul.

Nu vrem să facem nimic,

Nu vrem ca iubiţi să mai fim,

Din rău muşcăm câte un pic,

Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi de a lui mreje viclene,

Reacţionăm doar gândind în van,

Fiind atraşi de ispite obscene.

Iar cum plin de omizi e pomul,

Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,

Urând, ne-am depărtat de Domnul,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,

Izbăvindu-ne de faptele murdare,

Făcându-ne egali Celui de sus.

Aşa de mult El ne iubeşte,

Dar noi iubiţi nu vrem să fim,

Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

De ce cu visuri să trăim,

Când visul îl putem îndeplini?

Doar buni şi milostivi să fim,

Iar semenul să îl putem iubi.

Dar nu, e osteneala mult prea mare,

Căci inima-n păcate ne-o zidim,

Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,

Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,

De pofta şi simţul luciferic,

Ce ne împinge de la spate.

În spate stă şi tot ne-apasă,

Să devenim nişte tâlhari,

Să jefuim pe cel de-acasă,

Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru arginţi,

Părtaşi cu demonul să fim,

Şi apoi să cerem rugăminţi.

Inchidem cartea sfânta de pe raft,

Ca-n ură şi invidie să trăim,

Dorinţa noastră e de fapt,

La fel ca demonul să fim.

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,

Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,

Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,

Înainte ca răul din noi să stârnească,

Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,

Fiindcă atuncea o să ne numească,

Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,

La fel ca demonul să fim,

Să gemem de păcate mari,

Ne place în ură să trăim.

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

De-i azi ori mâine nu mai știu,

Mă duc înspre niciunde că-i târziu,

Mă duc definitiv înspre ce-a fost,

Adio, timpul meu anost...

Se rupe veșnicia din secundă,

Ca spada-n carne se afundă,

Și-n urma mea rămâne scrum, 

Iar pașii-mi urlă că n-au drum. 

Pe umeri port orașe prăbușite,

Cu strigăte de pietre chinuite,

Și fiecare zid ce se destramă, 

Îl simt în suflet ca pe-o dramă.

Se-nchide cerul peste ochii mei,

Cu sori căzuți în irișii din ei,

Iar trupul înghițit de noapte,

Își plânge oasele necoapte. 

Prin porți de fum pășesc spre neființă,

Un duh mă cheamă la sentință,

Și-n ochiu-mi orb, plin de lumină, 

Se scurge-ncet o lacrimă străină, 

Și simt cum clipa se destramă-n stele,

Un abur alb pornește înspre ele,

Apoi într-un abis abrupt mă frâng, 

Și-aud cum sus prietenii mă plâng.

Ochii mei, deschiși mai târziu, 

Sărută ușor asfințitul... 

Of, viață! Ca pe-o durere te știu, 

Şi-ți simt până-n prăsele cuțitul. 

Toate rugăciunile înălțate spre cer, 

Au căzut deodată grămadă, 

Respir numai iarnă și ger, 

Și-s singur în a lumii ogradă. 

Cu mama în brațe, îi caut un leac, 

În cer cineva râde, ușor prefăcut, 

Moartea așteptă la poartă de-un veac, 

Și nu știu de care voci să ascult. 

În propria-mi umbră lumina dispare, 

Și scuip revoltat spre destin, 

Mă pierd de pământ, nu mai caut cărare, 

Și-ntr-o beznă totală ochii îmi țin. 

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.

În ochii tăi vedeam lumina

Și știu că și tu în ai mei,

Până-ntr-o zi când ți-ai ferit privirea

De teamă... să nu te pierzi în ei.

În ochii tăi citeam dorință

Și știu că și tu în ai mei,

Până-ntr-o zi când ai crezut de cuviință 

Să pleci... fără în brațe să mă iei.

Pe buze ți-am purtat dulceața 

Și știu că și tu pe a mea,

Până-ntr-o zi când ridicat-ai fortăreața

Tăcerii... când sufletu-mi de dor gemea.

Pe buze ți-am purtat parfumul

Și știu că-n tine inima creștea 

Până-ntr-o zi când mi-ai luat vinul

Și m-ai lăsat pe foi să îmi vărs setea.

Am fost astăzi la mine acasă,

Şi-am avut doar părere de rău

În inima-mi tristă şi arsă,

Că nu l-am găsit pe fratele meu.

Am păşit apoi nostalgic prin casă,

Şi brusc m-a cuprins teama,

Că-n tăcerea ce amarnic apasă,

Nicăieri nu am găsit-o pe mama.

Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,

Mustrându-mă din nou prejudecata,

Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,

Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.

Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,

Adresând întrebări tuturora,

De ce soarta mi-e crudă şi laşă,

De ce mai trăiesc, şi unde mi-e sora?

Mistuit în piept de dorul de-ai mei,

De tot ce a fost şi n-o să mai fie,

Înalţ rugăminţi înfierat către zei,

Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!

drumuri lipite
cu leucoplast precum rănile cauzate de
absențe incontrolabile. șterse cu iod
în mod insistent pentru dezinfectare.
părul meu lung e o revoltă împotriva sistemului.

//uneori mă trezesc cu mâinile încleștate,
ca și cum aș fi visat că țin pe cineva
și nu l-am putut salva.//

panorama orașului
îmi ascute simțurile.
simțurile mele sunt un atac la adresa sistemului.
pentru mine dragostea e războiul.
frumusețea este războiul.
frica este războiul.
lumile pierdute ale miliardelor de oameni
care au trăit — este războiul.
cineva stă în căsuța lui și scrie toate astea.
aș putea să spun că e iarnă.
nimeni nu mai trece pe drum.

//uneori aș vrea să ies din corpul ăsta
ca dintr-o rochie de la zara,
dar știu că tot ce am
sunt rănile mele bine cusute
și ochii tăi — singurul semn că războiul
nu e în zadar.//

lumini orbitoare. orașul devorează
precum sistemul — puii vii, nou-născuți
ai nesupunerii.
gladiole la mormântul tău, mamă.
mamelor care au înfrânt sistemul — și tu ai supraviețuit.
dragostea mea e pentru tot ce face
dimineața să strălucească
precum un corp aruncat în beci,
luminat o secundă de flashul unei lanterne.

//e ca și cum aș fi în siberia.nu mai este zăpadă,
doar un ger uscat care conservă tot ce n-am spus,
tot ce-am simțitși mi-a fost rușine să simt.//

mașina de război a dragostei continuă să lupte
împotriva sistemului.

eu nu mai am glas.

//uneori privesc pe fereastră soldații. se întorc liniștiți,
capete aplecate, mișcări cu încetinitorul, priviri goale.//
se întorc în orașul unde războiul e la fel de rapace —

pe străzi,
în morminte,
în grădinițe,
în școli,
în marile clădiri care ascund corporațiile
și viciile.
cineva scrie despre toate astea.
stă în căsuța lui și, din când în când, se uită pe geam.

//aș putea să spun că a trecut timpul. e vară. dragostea noastră
a devenit o emblemă. am o inimă de pluș. în orașul ăsta nu se mai fabrică
decât chei și cartele
mecanice. uneori îmi scot inima și o fac să bată. //

Arma în jos..

Nu-ţi sunt duşman!

Arma o vei ridica,

Când ţi-oi fi duşman.

Iar acum tu taci şi ascultă! 

Fără vorbă multă.

Mi-ai fost un bun amice,

Iar acum îmi eşti duşman.

Timp nu mult a trecut,

Şi răutatea ţi-a crescut.

Arma în sus ai ridicat,

Şi erai neînfricat.

În ochii tăi nici nu vedeai,

Cât de mult greşeai.

Nici frică nu-ți era,arma s-o ridici,

De atunci tu-mi ești dușman.

Să te bată Dumnezeu.

Să te vadă Dumnezeu.

Ce greșeală ai făcut,

Ridicând arma-n sus la mine.

Poezie dedicată dușmanului.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Am îngheţat în mine de atâtea ori acea amintire.

Am îngheţat în mine iubirea ce aveam să o ofer,

Am îngheţat în mine povestea ce m-a măcinat destul, 

Am îngheţat definitiv în mine tot, fără să mai simt

Am îngheţat din 2022 văzând fum apoi doar ceaţă.

ninge liniștit

peste

orașul răsfirat

pe țărmul mării.

vocile mamelor-

puțin răgușite,

îndulcesc 

al zăpezilor crivăț.

tot mai mulți pescăruși

dau târcoale pe la geamuri înghețate,

așteptând 

firimituri de pâine.

adânciți în labirintul cărților,

printre drumuri,  poduri,

și hărți,

copiii caută- la fel ca pescărușii,

un strop de iubire.