Așa a fost...
Dacă așa a fost lăsat...
De mic am fost apărat.
Dumnezeu a fost cu mine,
Am scăpat de rău mereu,
Așa a vrut Dumnezeu.
Tatăl meu a fost și el,
Salvat el de Dumnezeu,
Agheasma ce i-am dat eu,
A fost ajutorul său.
Când am avut mare rău...
Îngerii ce m-au luat
Cu lumina sfântă a lor,
Mi-au dat viață, viitor...
Măicuța sfântă și ea,
Na lipsit din viața mea,
Mia fost aproape mereu,
Ea și bunul Dumnezeu.
Atunci când eu m-am rugat,
Cu rugă... Mă ajutat,
Domnul sfânt cu darul lui...
A fost foarte apropiat,
Și mia dat, mă ascultat,
Fie Domnul lăudat.
Dacă crezi cu adevărat,
DE DOMNUL EȘTI AJUTAT,
Domnul cu iubirea lui,
Este și a fost mereu,
In inima mea cu mine,
Și îl voi păstra așa,
Câtă viață voi avea.
Category: Diverse poems
All author's poems: Cristea Mircea Romulus
Date of posting: 25 августа
Views: 169
Poems in the same category
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!
Cartea
Cunoștințe nemărginite
Din carte provenite
Cu care biblioteca minți tu vei umple
Și lumea tu vei unge
Cu informații multe
De care lumea mult are nevoie
O să ai multe surprize
Pe care cărțile ți le vor zice
Acesta are un preț important
Timpul pe care l-ai acordat
Cărțile sunt importante
Ne ajută la învățare
Toată ziua ai citit
Și insomnie tu ai primit
Renunț
Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar
De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar
În iubire toate încercările mele au fost în zadar.
De ceva vreme am în cap un singur gând murdar
Să renunț la toate și din lumea asta să dispar
Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.
Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?
Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit
Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic
O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic
Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț
În fața justiției supreme mă autodenunț
Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut
Obraznica moarte
Omul se teme de moartea
Care se plimbă din casă în casă
Și-i peste tot prezentă nebuna!
Unii o cheamă în glumă,
Alții o strigă pe nume sau înjură...
O gonesc,o alungă, o blesteamă să plece,
Dar ea știe să revină-ntotdeauna!
Perversa seceră viețile cu-a sa lungă coasă...
Moartea e hâdă, bătrână, urâtă și rea,
Bea țuică de prună și cafea
Fumează trabuc,obraznic,când vrea,
E arogantă și-are blugi rupți,
Se-mbracă la moda prezentă,
Chiar dacă-i antică,știe ce vrea!
Vorbește urât o limbă știută doar de ea,
Bune maniere nu are!
Răpește bătrâni sau copii sau ce vrea...
İntră-n bordeie prăpădite sau palate aurite,
Să-și ia prada să plece....
Revine iarăși și iarăși de neoprit,
Povestea pare tristă de-ar fi doar atât...
Căci moartea la rându-i a fost omorâtă și ea,
Dumnezeiască minune,chiar așa...
Să creadă fiecare ce vrea!
(2 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubirel
Ceasul
Ceasul pare că-i un ochi ,
Orele și minutele se formează în perechi,
Pare un ceas din viitor,
Orele exacte sunt de ajutor.
Are o săgeată subțire,
Parcă-i un ac la prima vedere,
Ceasul parcă-i și o privire,
Ora se schimbă , la revedere.
Săgețile se rotesc mereu,
De ar scrie un mare eseu,
De-ar arăta și o secundă,
De-ar părea că-i o mică rundă.
Cifre scrise pe un ceas,
El continuă acest pas,
Nu se-oprește niciodată,
Nicio pauză vreodată.
Autor: Nicoleta Postovan
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Other poems by the author
Primește în inima ta
Primește în inima ta,
Pe cel care-ți poate da...
El este acela care ,
Îți poate da.., nencetat..
Tot ce vrei cu adevărat.
Ne poartă o grijă mare,
Este bunul Dumnezeu.
Nu se supără pe noi,
Este gata de-a ierta..
Orice cerem el va da..
Ne așteaptă în turma lui,
In RAI este casa lui.
Vrea să ne scape de rău,
De aceea tot mereu,
Ne așteaptă să-l primim,
Din inimă sa-l iubim,
Și să-i cerem nencetat,
Toate sa i-le dăm lui,
Să avem pacea Domnului.
Ce dorim a ni se da ?
Când necazurile apar,
Ne amintim de tine iar.
Și iar bunul Dumnezeu,
Ne ajută când e greu.
Bine ar fi de-nam uita,
Ce dorim a ni se da.
Și promitem sa ne fie,
Veșnic o dorință vie .
Dacă zilnic ne-am ruga,
Dumnezeu s-ar bucura.
El ne iubește mereu,
Ne dorește, vrea să fie..
Multă, multă armonie.
Și când boala la noi vine,
Dumnezeu e tot cu mine,
Ne întărește tot mereu,
Căci așa e Dumnezeu.
Credința noastră să fie,
Puternică pe vecie.
Căci atuncea tot mereu,
Vom avea pe Dumnezeu.
Poți dacă vrei
Scrie de vrei și vei putea,
Să arăți ce simți, în viața ta ..
Gândește, simte și arată,
De vrei să știe lumea toată.
Ce crezi, ce vezi, ce-i minunat,
In versuri totul arătat.
DORINȚA MEA
Carei locul minunat ,
Care este lăudat,
Este locul sfânt anume ...
Iubit pe pământ de lume.
Este locul ce-mi doresc ,
Cu ISUS să mă-ntalnesc.
Este o dorință a mea ,
Doamne fie voia ta.
Doamne scăpa-ma de rău
Duhule sfânt tu știi bine,
Cât te-am supărat pe tine.
Cer întîi a mă ierta,
Pentru tot ce-n viața mea,
Am făcut rău,eu știu bine,
Că te-am supărat pe tine.
Celor ce mi-au făcut rău,
Iartă-i doamne în locul meu.
Scapă-ma doamne de rău.
Te iubesc și asta vreau,
Toate ție ți le dau...
Să faci precum ție voia.
In veci nu voi renunța,
Vreau sa fiu doamne cu tine,
Mulțumind pentru acest bine.
Mă ajută Dumnezeu
Ce-mi dă mie Dumnezeu,
Vă transmit toate mereu.
El vede lucrarea mea..
Și colaborăm in ea.
Vin cuvintele spre mine,
Precum un râu, sfânt ce vine...
Cu putere către mine,
Să se bucure de tine.
Doamne pentru toți vreau bine,
Să se întoarcă toți la tine,
Și să ne ferești de rele,
Tu ne poți scăpa de ele.
Mulțumesc lui Dumnezeu,
Pentru ajutorul său.