Psalmi - XX - Cel care cere crucea
Nu-mi da slavă, Doamne,
nici scăpare ușoară, nici drum neted.
Primește-mă lângă Tine pe cruce —
nu ca pe un tâlhar,
ci ca pe un frate al durerii.
Nu cer să fiu coborât de pe lemn,
ci să stau lângă Tine până la capăt,
să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,
să simt cuiele rugii care nu se mai termină.
Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,
ochii să Ți-i întâlnească în agonie,
inima mea — să-Ți bată în sânge,
până când dragostea va fi tot ce rămâne.
Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,
ci între cei care au urcat,
tremurând, cu pașii goliciunii,
dar cu dorul plin de Tine.
Primește-mă, Doamne,
nu după vrednicie,
ci după lacrima ce-Ți cere crucea,
nu slava.
Și când totul se va sfârși,
adu-Ți aminte de mine
în Împărăția Ta —
nu pentru că am fost bun,
ci pentru că Te-am iubit,
pe cruce fiind.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 18 июня
Views: 35
Poems in the same category
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Frați
În fiecare drum ce ni se frânge,
rămâne umbra pașilor uitați,
ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,
doi rătăciți, ce-am fost odată frați.
Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,
dar timpu-a șters urmele blând,
mă uit spre tine și zăresc priviri,
ce se îndreaptă numai spre pământ.
Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,
un joc al umbrelor ce-și caută ecou,
dar când ne strângem, suntem două abisuri,
ori doi străini, legați de-același hău.
Ne sfâșiem tăcerile pe rând,
cuvintele rămân fără de glas,
și-mbătrânim, întruna murmurând,
de ce nu face celalt primul pas.
Dar într-un colț de suflet ruginim,
cu amintiri ce mușcă din lumină,
doi frați, ce încă ne privim,
dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină.
Poem
Total neschimbat te voi găsi.
Nu sunt vreo aventură.
Dacă chiar crezi asta
De ce ai fugit în glumă?
Eu a ta iubire nu ți-oi fi.
În mine am stins speranța.
Opriți războiul!
Opriți războiul, oameni de cuvânt,
Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,
Iar viața e miracolo atot ce-i univers,
Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.
Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,
Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,
Ucideți fără milă, la mare departare,
În chinuri și tortură până la depravare.
Opriți războiul, oameni între oameni,
Viața e cotată la preț inestimabil,
Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,
Ce strigă după mame și vor și jucării.
În loc de tunuri, drone și arme nucleare,
Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,
În orice loc din lume și-n orice melodie,
Să fie numai dansuri de pace și frație.
Viorica E.
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Other poems by the author
Psalmi - XVIII - Cum să iubesc nedreptatea?
Doamne, Tu care vezi toate,
Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,
spune-mi: cum să iubesc nedreptatea
când ea rupe în mine ce-i curat?
De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?
De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?
Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.
Mă învăț să tac, dar strigătul din mine
arde ca un rug aprins sub piele.
Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,
arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,
cum să văd în a Ta judecată,
un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.
Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,
ajută-mă s-o port ca pe o cruce,
nu cu bucurie mincinoasă,
ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.
Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,
ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,
și că din cenușa răului,
Tu știi să faci viață.
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XXXV - Te-am iubit, dar nu Te-am urmat
Doamne,
Te-am iubit din cuvinte,
cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.
Te-am visat,
dar n-am pășit pe urmele Tale —
mi-au fost prea grele.
Mi-am făcut icoană din prezența Ta,
dar când m-ai chemat,
am ales liniștea fricii mele
în locul drumului Tău.
Am știut că Tu ești Adevărul,
dar am trăit în conveniența minciunii.
Am auzit glasul Tău în noapte
și m-am întors pe partea cealaltă,
să dorm.
Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.
Dar am iubit mai mult siguranța mea,
ritualurile mele,
timpul meu,
păcatele mele.
Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,
ci pentru că Te-am cunoscut,
și totuși am ales alt drum.
Am rămas pe margine,
ca un spectator al propriei mântuiri ratate.
Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,
nu ca judecător,
ci ca prietenul,
care nu se dezice,
chiar dacă a fost trădat.
Încă mai vreau să Te urmez.
Dar n-am învățat cum.
Fă Tu primul pas înapoi spre mine,
ca eu să-L pot face spre Tine.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine
Doamne,
nu mai știu cum să merg
fără să cad.
Pașii mei nu se mai fac din curaj,
ci din obișnuință,
Și inima mea nu mai cere izbândă,
ci liniște.
Oricare ar fi prețul ei.
Mă bântuie o renunțare tăcută,
ca o boală lentă
care nu doare,
dar stinge.
Doamne,
nu vreau să renunț,
dar parcă deja o fac
în gând, în rugăciune, în vis.
Îmi privesc crucea
și n-o mai simt ca pe o chemare,
ci ca pe o greutate străină
pe care o port fără viață.
Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,
vină și tulbură-mi deznădejdea!
Oprește renunțarea din mine
ca pe o apă care vrea să mă înece
fără valuri,
fără zgomot,
fără glorie.
Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,
chiar dacă uneori simt
că Te-ai ascuns.
În adâncul ființei mele
încă mai este o scânteie —
poate nu de curaj,
dar de dor.
Folosește-o.
Suflă peste ea
cu Duhul Tău,
și fă din mine iarăși un om care crede
că lupta merită,
că rana nu e în zadar,
că renunțarea nu e chemarea mea.
Oprește-mă, Doamne,
să nu plec
de sub crucea
ce-o port pe umeri.
Oprește-mă, Doamne!