Madame Bijoux la București

Actul I: Pe Calea Victoriei

În micul Paris, pe Calea Victoriei,

Madame Bijoux e legenda istoriei.

Cu pene de struț și dantele pe sâni,

Învârte pe degete domni și stăpâni.

Ea poartă tot luxul în poșeta mică,

Și-un fard care-ascunde că timpul o strică.

O duduie fină, cu mosc și mătasă,

Ce uită adesea drumul spre casă!

Zâmbește prin fumul de țigări subțiri,

Stârnind în cafenele dulci amintiri,

Căci Bijoux nu e doar o doamnă cu stare,

Ci însăși aroma de-odinioară, sub soare.

Actul II: Intrarea lui Charlatan

La Capșa, în ceasul când seara coboară,

Un alt personaj își face intrarea în seară.

Monsieur Charlatan, cu monoclu și baston,

Dictând în saloane un altfel de ton.

Cu jiletcă de catifea și fracul impecabil,

Ascunde sub zâmbet un plan formidabil.

Sărută pe mână cu falsă ardoare,

Lăsând în permisie doar inimi moarte.

În aburul cald de cafea și coniac,

Găsește la fete și doamne pe plac.

Promite palate și stele pe cer,

Dar vinde doar iluzii de fum și mister.

Actul III: Duelul măștilor

Se-apropie craiul de masa cochetei,

Schimbând reverențe în stilul epocii:

„Sărut mâna, Bijoux! Ce sclipire de gală!

Te văd pe Victoriei, regină în sală.

Ascunzi sub dantele secrete de stat,

Sau cauți un prinț care n-a falimentat?”

Ea râde ironic, cu gesturi ușoare,

Și-și stinge țigara cu iz de licoare:

„O, dragă Charlatan, tot cu vorbe de clacă?

Monoclul tău minte și jiletca e seacă!

Nu caut un prinț, am amanți de duzină,

Eu caut un domn, nu o umbră străină.”

„Un domn e o raritate în Micul Paris,

Aici totul-i teatru și vis interzis.

Eu vând scump iluzii la fete cochete,

Tu vinzi amintiri în buchete secrete.”

„Noi doi suntem marfă de lux, dragul meu,

Jucăm pentru public un rol mai mereu .

Dar fardul se șterge când zorii apar,

Și piesa se termină-n mod voluntar.”

„Atunci să ciocnim pentru noaptea ce vine,

Cât mosc și mătasă mai curg prin rubine.

Să fie poveste, minciună sau farsă...

Cât timp Calea Victoriei ne mai lasă!”

Actul IV: Revolta poetului

Dar masa tresare și sticla se-ascute,

Când Radu, poetul cu haina cea ruptă,

Se-ntoarce spre dânșii cu ochii de pară,

Scuipând poezia din inima-i amară:

„Oprește-ți paharul, Monsieur Charlatan!

Și tu, doamnă Bijoux, cu chip de sultan!

Voi vindeți parfumuri și aur falsificat,

Când Calea Victoriei moare pe pat!

Voi faceți din viață un ieftin cabaret,

O mască de ceară, un simplu bilet.

Dar unde-i trăirea? Și unde-i misterul?

Când voi pentru bani vă vindeți și cerul?”

Ea-l vede de sus și-i răspunde curtând:

„O, iată și geniul pe stradă plângând!

Misterul, băiete, se cumpără scump,

Nu crește pe stradă, în praf sau în crâng.

Poezia ta nu ține de foame,

Nici mătasea nu crește din simple epigrame.

Mai bea un coniac și lasă oftatul,

Căci visul tău moare când vine palatul!”

Iar Charlatan râde, potrivind ocheanul:

„Lăsați-l, mamițo, așa-i e tot anul!

Băiete, în Micul Paris de revistă,

Doar rima bogată și banii rezistă.

Tu scrii în taverne pe foi de ziar,

Eu scriu pe bilete de bancă, la bar.

Suntem amândoi impostori în destine:

Eu mint pentru aur, tu minți pentru rime!”

„Minciuna voastră e goală și rece,

Pe când versul meu peste veacuri va trece!

Voi veți fi doar umbre în fard și mătase,

Eu voi fi aroma din minți luminate!”

Epilog

Bătrânul crai joacă un teatru perfect,

Un ultim nostalgic cu aer defect.

Când zorii apar și lumina e crudă,

Rămâne doar umbra ce-n taină se-ascunde.

Iar foile scrise de tânărul mag

Rămân pe asfalt, la Capșa pe prag.

Trei suflete prinse în nodul istoriei,

Pierduți pentru veci pe Calea Victoriei.

Oameni decidenți, fiți asumați,

Așa cum ieri, v-au învățat pe voi,

Bunicii voștri, mai puțin învățați,

Dar pentru țară, au dus război

Ei an de an, au construit și zugrăvit,

Voi dărâmat, vândut, asta-ți știut,

Ei cu sacrificii, datoriile-au plătit,

Iar voi miliardari, pe alții, i-ați făcut

Din astă țară, mai totul s-a vândut,

De cei aleși, care putere-au căpătat,

Prin votul nostru, pe care l-au cerut,

Și drept răsplată, pe noi, ei ne-au trădat

Degeaba am sperat noi, în alegeri,

În președinte, senatori și, deputați,

Că am rămas, doar cu a lor prelegeri,

Că după vot, noi toți, am fost uitați

Vedem, că mult se construiește azi,

Dar nu de-ai noștri frați și, de străini,

Că noi am devenit în timp, bastarzi,

Și chiar uitând, că ne-am născut, creștini

Plecați suntem, prin țări străine,

Ca-ici nu am putut noi, să trăim,

În țară, ne-am întoarce noi și mâine,

De ne-ar lăsa, un viitor să făurim

Dar cum să te dedici, pentru popor,

Când porțile la vamă, sunt închise,

Și guvernanții, fac legi pentru ai lor,

Iar țelurile noastre, pe veci respinse

Speranța noastră, renaște, an de an,

Popor unit să fim și, demn în toate,

Să construim, să-ajungem la liman,

Dar trebuie, să-ne-intoarcem, toți

acasă, din străinătate!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)

Acolo, într-un sat uitat de lume,

Un biet batrân, sărac acuma vine.

La un bogat, să fie ajutat,

Că este singur şi neajutorat.

La tine acuma, am venit să-ţi spun,

Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.

Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,

Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.

De când copii mei, din sat s-au dus,

Cu toţii mie, casa mi-au vândut.

Şi am rămas bătrân şi fără casă,

Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.

Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,

Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.

De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,

Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?

Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,

Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.

Să meargă el, în altă parte şi să ceară.

De foame el ,bătrânul să nu moară.

Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,

Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.

Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,

S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.

Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,

Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.

Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,

Şi la primit acolo, în casă până mâine.

A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,

Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.

Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,

Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.

Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,

O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.

Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,

Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.

Nu plânge om sărac şi neajutorat,

De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.

Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,

Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.

Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,

Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.

Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,

Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.

Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,

Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.

Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,

Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.

Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,

Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.

Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,

Atunci bogatul a început, încet a suspina.

Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,

Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.

Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,

Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.

Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,

Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.

Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,

Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.

Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,

Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.

Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,

Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

N-am ce-ti face pisicutà,
Desi esti tare drägutà,
Ai cälcat pe bec asearã,
Färà mascà sanitarà I
Vai, in graba mea cea mare,
Am uitat si de scrisoare,
Ce-o sà zicà bunicuta,
C-am intârziat prostuta?
Mà asteaptà cu mâncare
si tu imi iei din parale,
Dar ce-ti pasà dumitale
Cà ea moare-acum de foame!?

Vreau sà stii,c-am sà mã rog
Sà ajungi un hodoroq,
Când ti-o fi viata mai grea
Sà pâtesti asemenea!
Dacà mà uit eu mai bine,
Nici tu n-ai masca la tine
Si ar fi foarte corect.
Sá aplici legea de drept!