Madame Bijoux la București

Actul I: Pe Calea Victoriei

În micul Paris, pe Calea Victoriei,

Madame Bijoux e legenda istoriei.

Cu pene de struț și dantele pe sâni,

Învârte pe degete domni și stăpâni.

Ea poartă tot luxul în poșeta mică,

Și-un fard care-ascunde că timpul o strică.

O duduie fină, cu mosc și mătasă,

Ce uită adesea drumul spre casă!

Zâmbește prin fumul de țigări subțiri,

Stârnind în cafenele dulci amintiri,

Căci Bijoux nu e doar o doamnă cu stare,

Ci însăși aroma de-odinioară, sub soare.

Actul II: Intrarea lui Charlatan

La Capșa, în ceasul când seara coboară,

Un alt personaj își face intrarea în seară.

Monsieur Charlatan, cu monoclu și baston,

Dictând în saloane un altfel de ton.

Cu jiletcă de catifea și fracul impecabil,

Ascunde sub zâmbet un plan formidabil.

Sărută pe mână cu falsă ardoare,

Lăsând în permisie doar inimi moarte.

În aburul cald de cafea și coniac,

Găsește la fete și doamne pe plac.

Promite palate și stele pe cer,

Dar vinde doar iluzii de fum și mister.

Actul III: Duelul măștilor

Se-apropie craiul de masa cochetei,

Schimbând reverențe în stilul epocii:

„Sărut mâna, Bijoux! Ce sclipire de gală!

Te văd pe Victoriei, regină în sală.

Ascunzi sub dantele secrete de stat,

Sau cauți un prinț care n-a falimentat?”

Ea râde ironic, cu gesturi ușoare,

Și-și stinge țigara cu iz de licoare:

„O, dragă Charlatan, tot cu vorbe de clacă?

Monoclul tău minte și jiletca e seacă!

Nu caut un prinț, am amanți de duzină,

Eu caut un domn, nu o umbră străină.”

„Un domn e o raritate în Micul Paris,

Aici totul-i teatru și vis interzis.

Eu vând scump iluzii la fete cochete,

Tu vinzi amintiri în buchete secrete.”

„Noi doi suntem marfă de lux, dragul meu,

Jucăm pentru public un rol mai mereu .

Dar fardul se șterge când zorii apar,

Și piesa se termină-n mod voluntar.”

„Atunci să ciocnim pentru noaptea ce vine,

Cât mosc și mătasă mai curg prin rubine.

Să fie poveste, minciună sau farsă...

Cât timp Calea Victoriei ne mai lasă!”

Actul IV: Revolta poetului

Dar masa tresare și sticla se-ascute,

Când Radu, poetul cu haina cea ruptă,

Se-ntoarce spre dânșii cu ochii de pară,

Scuipând poezia din inima-i amară:

„Oprește-ți paharul, Monsieur Charlatan!

Și tu, doamnă Bijoux, cu chip de sultan!

Voi vindeți parfumuri și aur falsificat,

Când Calea Victoriei moare pe pat!

Voi faceți din viață un ieftin cabaret,

O mască de ceară, un simplu bilet.

Dar unde-i trăirea? Și unde-i misterul?

Când voi pentru bani vă vindeți și cerul?”

Ea-l vede de sus și-i răspunde curtând:

„O, iată și geniul pe stradă plângând!

Misterul, băiete, se cumpără scump,

Nu crește pe stradă, în praf sau în crâng.

Poezia ta nu ține de foame,

Nici mătasea nu crește din simple epigrame.

Mai bea un coniac și lasă oftatul,

Căci visul tău moare când vine palatul!”

Iar Charlatan râde, potrivind ocheanul:

„Lăsați-l, mamițo, așa-i e tot anul!

Băiete, în Micul Paris de revistă,

Doar rima bogată și banii rezistă.

Tu scrii în taverne pe foi de ziar,

Eu scriu pe bilete de bancă, la bar.

Suntem amândoi impostori în destine:

Eu mint pentru aur, tu minți pentru rime!”

„Minciuna voastră e goală și rece,

Pe când versul meu peste veacuri va trece!

Voi veți fi doar umbre în fard și mătase,

Eu voi fi aroma din minți luminate!”

Epilog

Bătrânul crai joacă un teatru perfect,

Un ultim nostalgic cu aer defect.

Când zorii apar și lumina e crudă,

Rămâne doar umbra ce-n taină se-ascunde.

Iar foile scrise de tânărul mag

Rămân pe asfalt, la Capșa pe prag.

Trei suflete prinse în nodul istoriei,

Pierduți pentru veci pe Calea Victoriei.

Egiptenii

XXXI dinastii

Dar XIX

Istorii grele, timpurii

In mii de ani surprinse

Pe pagini galbene, aurii

Prin trestii, papura

Ori pene magice

Din pasari vii

Stilouri mii si mii

In diferite feluri, 

In diferite forme de a fi

Marius Ene, Elblag, Poland, 21¹⁴

Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,

Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?

Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,

Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?

Frica mă roade mai tare decât moartea,

Nu de uitare, ci de absența Ta.

Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,

Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.

Sufletul meu a ars nu de frică,

Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.

Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,

În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.

Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,

Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.

Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,

Cred ca pământul care așteaptă ploaia,

Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare

Sau cu furtună.

Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,

Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —

Să știu că nu am visat zadarnic.

Să știu că și rătăcitul e văzut.

Luminează-mă Doamne!

Despre alegerile de acum

mulți vor scrie oarecum.

Eu am să scriu imediat,

să nu regret că am uitat.

Da, ele ne sunt necesare

pentru România Mare,

unde sunt mulți democrați,

liberali și tehnocrați.

Între ei  sunt auriști,

unii sunt chiar useriști,

udemeriști, peuneriști

și mulți alții cam la fel....

Toți se socotesc model

de cinste și de dreptate.

Au uitat de demnitate.

Dar așa cum sunt votanții,

așa sunt și candidații;

unii se cred mai frumoși,

alții se cred viguroși.

Se prind în horă, tresaltă,

alții pe arcuri se saltă,

s-arate la fiecare

că sunt zdraveni pe picioare.

În țară e harababură,

parc-am merge pe-arătură.

România se divide

în zeci de grupuri și partide,

ba și-n grupulețe și clanuri.

Cine-or fi cei ce fac planuri

de dezbinare și ură

și în viață, și-n cultură?

Ieri votam pe-ai noștri Ion și Ioana,

Acum votăm ”străinii” Piedon și Piedoana!

Mulți candidați ajung la limită

unii renunță, alții ezită.

Pe toți  îi privesc cu drag...

mai ales atunci când se retrag.

Se zice că cei mai buni

ar fi candidații comuni.

Vom trăi și vom vedea

de-o fi sau n-o fi așa.

Pentru toți domnii primari

și stimați parlamentari,

și pentru cei ce votează:

Hora Unirii nu se minează!

Alegători, aveți răbdare,

nu votați la întâmplare!

Vă îndemn  să citiți tot

din buletinul de vot!

Zic pentru cei ce-au mai votat

și apoi au regretat.

Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.

Să ne bucurăm de pace ,

Cel mai prețios cuvânt ,

Pace ! Pace ! Pace !

Tu ești viața pe pământ .

Fără tine draga mea ,

Lumea nu ar exista ,

Tu ești soarele și luna 

Ce ne călăuzești într-una .

Știm că nu te merităm 

La ce orgolioși suntem 

Vrem averi și măreție 

Dar uităm de armonie .

Însă nu pleca ,te rog ,mai stai 

Oamenii se vor schimba 

Pentru ca în absența ta ,

Nu mai vrei fală sau bani .

Cu încetu vom învăța 

Fără vrajbă a respira ,

Amici noi toți vom fi 

Și iubirea va pluti .

Visul înălțător,

Lumea dorului strălucește.

Rimele dansează ușor,

Sensul se dezvăluie discret.

Epitetele măiestre îmbracă,

Versurile cu tandrețe și har.

În lumea dorului, sufletul se trezește,

Cuvinte pline de iubire și dar.

Culorile se contopesc grațios,

Pe pânza poeziei ce prinde viață.

Lumea dorului e o melodie dulce,

Cu note ce ne aduc fericirea.

În fiecare vers, un univers întreg,

Se deschide către eternitate.

Lumea dorului ne poartă pe aripi de vis,

În căutarea noastră de libertate.

Acolo unde rimele se împletesc sublim,

Sensul se ascunde printre cuvinte.

Lumea dorului e o comoară prețioasă,

Ce luminează inimile noastre sfinte.