Madame Bijoux la București

Actul I: Pe Calea Victoriei

În micul Paris, pe Calea Victoriei,

Madame Bijoux e legenda istoriei.

Cu pene de struț și dantele pe sâni,

Învârte pe degete domni și stăpâni.

Ea poartă tot luxul în poșeta mică,

Și-un fard care-ascunde că timpul o strică.

O duduie fină, cu mosc și mătasă,

Ce uită adesea drumul spre casă!

Zâmbește prin fumul de țigări subțiri,

Stârnind în cafenele dulci amintiri,

Căci Bijoux nu e doar o doamnă cu stare,

Ci însăși aroma de-odinioară, sub soare.

Actul II: Intrarea lui Charlatan

La Capșa, în ceasul când seara coboară,

Un alt personaj își face intrarea în seară.

Monsieur Charlatan, cu monoclu și baston,

Dictând în saloane un altfel de ton.

Cu jiletcă de catifea și fracul impecabil,

Ascunde sub zâmbet un plan formidabil.

Sărută pe mână cu falsă ardoare,

Lăsând în permisie doar inimi moarte.

În aburul cald de cafea și coniac,

Găsește la fete și doamne pe plac.

Promite palate și stele pe cer,

Dar vinde doar iluzii de fum și mister.

Actul III: Duelul măștilor

Se-apropie craiul de masa cochetei,

Schimbând reverențe în stilul epocii:

„Sărut mâna, Bijoux! Ce sclipire de gală!

Te văd pe Victoriei, regină în sală.

Ascunzi sub dantele secrete de stat,

Sau cauți un prinț care n-a falimentat?”

Ea râde ironic, cu gesturi ușoare,

Și-și stinge țigara cu iz de licoare:

„O, dragă Charlatan, tot cu vorbe de clacă?

Monoclul tău minte și jiletca e seacă!

Nu caut un prinț, am amanți de duzină,

Eu caut un domn, nu o umbră străină.”

„Un domn e o raritate în Micul Paris,

Aici totul-i teatru și vis interzis.

Eu vând scump iluzii la fete cochete,

Tu vinzi amintiri în buchete secrete.”

„Noi doi suntem marfă de lux, dragul meu,

Jucăm pentru public un rol mai mereu .

Dar fardul se șterge când zorii apar,

Și piesa se termină-n mod voluntar.”

„Atunci să ciocnim pentru noaptea ce vine,

Cât mosc și mătasă mai curg prin rubine.

Să fie poveste, minciună sau farsă...

Cât timp Calea Victoriei ne mai lasă!”

Actul IV: Revolta poetului

Dar masa tresare și sticla se-ascute,

Când Radu, poetul cu haina cea ruptă,

Se-ntoarce spre dânșii cu ochii de pară,

Scuipând poezia din inima-i amară:

„Oprește-ți paharul, Monsieur Charlatan!

Și tu, doamnă Bijoux, cu chip de sultan!

Voi vindeți parfumuri și aur falsificat,

Când Calea Victoriei moare pe pat!

Voi faceți din viață un ieftin cabaret,

O mască de ceară, un simplu bilet.

Dar unde-i trăirea? Și unde-i misterul?

Când voi pentru bani vă vindeți și cerul?”

Ea-l vede de sus și-i răspunde curtând:

„O, iată și geniul pe stradă plângând!

Misterul, băiete, se cumpără scump,

Nu crește pe stradă, în praf sau în crâng.

Poezia ta nu ține de foame,

Nici mătasea nu crește din simple epigrame.

Mai bea un coniac și lasă oftatul,

Căci visul tău moare când vine palatul!”

Iar Charlatan râde, potrivind ocheanul:

„Lăsați-l, mamițo, așa-i e tot anul!

Băiete, în Micul Paris de revistă,

Doar rima bogată și banii rezistă.

Tu scrii în taverne pe foi de ziar,

Eu scriu pe bilete de bancă, la bar.

Suntem amândoi impostori în destine:

Eu mint pentru aur, tu minți pentru rime!”

„Minciuna voastră e goală și rece,

Pe când versul meu peste veacuri va trece!

Voi veți fi doar umbre în fard și mătase,

Eu voi fi aroma din minți luminate!”

Epilog

Bătrânul crai joacă un teatru perfect,

Un ultim nostalgic cu aer defect.

Când zorii apar și lumina e crudă,

Rămâne doar umbra ce-n taină se-ascunde.

Iar foile scrise de tânărul mag

Rămân pe asfalt, la Capșa pe prag.

Trei suflete prinse în nodul istoriei,

Pierduți pentru veci pe Calea Victoriei.

Eu întuneric mi-s, dar și lumină,
Îs rău strecurat în taină divină,
Împletitură sacră de iad și cu rai
Născut într-un suflet cu blând chip bălai.

În ochi îmi străluce putere dospită
Precum plămădeala de lut făurită,
Dar trupul mi-i firav și pământesc,
Otravă pierdută în corp omenesc.

Mi-s cer poleit cu stele și lună
Pe care, în noapte, sori se adună,
Mi-s apă ce picură în stropi cristalină
Si venele-mi umplu cu picuri de vină.

Mi-s înger și demon, aer și foc,
Lege, păcat, adunat la un loc.
Mi-s spirit și om crescut din pământ,
Eu mi-s blestem și ceresc jurământ.

De oameni sa te ferești,

În ochi ai grija sa nu-i privești.

Te vor vrăji cu ale lor minciuni

Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.

Ai grijă, căci sunt o otravă,

Și distrug orice înconjoară.

Vin ca o flacără mistuitoare,

Pentru aceasta lume, dăunătoare.

Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,

Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?

Nu caut aur, caut poezie

În galeria timpului ireversibil,

Dar oarecum tangibil conştiinței

Şi spațiului durabil mioritic.

Vreau să descopăr iar setea de arte

S-o plimb prin creierii masivului Carpatic

Cu târnăcopul minții polimate,

În aur verde să meşteşugesc semantic.

În Crezul sfânt agăț o licărire,

Ca o scânteie'n flacăra iubirii.

Şi îmi cobor privirea în cascade

Peste imaşul nesecat de idealuri.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

En vano

En primavera, con el alma vibrando,

Esperamos la felicidad soñando,

Y en otoño, cuando mueren las esperanzas,

Nos queda una nube,

Todos esperamos en vano

Felicidad que nunca vuelve,

Acunando solo un sueño fugaz

Por la noche, el cielo siempre está despejado.

Nos elevamos con un loco anhelo de paraíso,

Pero en el coro vemos que todavía era un sueño.

Todos esperamos en vano

Felicidad que se nos escapa

Y en el alma se tamizan amargamente

Pensamientos que nos engañan,

En vano rogaremos,

Esperaremos en vano

Felicidad que siempre queremos,

¡Ya no vengo!

Todos esperamos en vano

Felicidad que se nos escapa

Y en el alma se tamizan amargamente

Pensamientos que nos engañan,

En vano rogaremos,

Esperaremos en vano

Felicidad que tanto queremos.

¡Ya no vengo!

Lucrarea Domnului există,

Dar fără de credință ea,

Nu are ea putere,

Spre a se realiza.

Cu rugăciunea noastră,

Ne ajută neîncetat,

Ce însuși noi îi cerem,

Să fie realizat.

Dacă în rugăciune,

Nu pui sufletul tău,

Ca floarea-i fară apă,

Se usucă tot mereu.

Credința noastră este...

Lucrul cel important,

Ea e dată de Domnul,

Cel mult prea lăudat.