În palme
toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare
voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări
...
în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu
Poems in the same category
Telegramă
Am rătăcit prin neguri de cuvinte,
Căutător de sens în cer pustiu,
Și am dosit sub frunze-ngălbenite,
Al toamnei cânt ce păsările-l știu.
Am altoit cu versuri pomi și ruguri,
Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,
Privirile le-au explodat în muguri,
Și au văzut pe ram poeme înflorite.
M-au recitat străini cu voci de piatră,
Și au rămas cu toții fără glas,
Un vraf de cărți am adunat pe vatră,
Pe care de sămânță-am să le las.
Am scris în umbre fără de contur,
Cu litere de foc, pe vânturi stinse,
Să-mi fie toată iarba împrejur,
O pajiște de librării încinse.
Voi fi uitarea scrisă pe pereți,
Un vis ce-n noapte se destramă,
O lacrimă din plânsuri de poeți,
Trimisă lumii într-o telegramă.
CÂND PLÂNGI...
Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,
Ridică ochii şi zâmbeşte:
Acolo sus, pe cer, o stea
Doar pentru tine străluceşte!
Nu e femeie sau bărbat
În toată lumea asta mare,
De are sufletul curat
Să nu găsească alinare!
Priveşte-n jurul tău să vezi
Cum şopotesc izvoarele,
Cum zburdă mieii prin livezi
Şi cum răsare Soarele!
Apoi, cu multă luare-aminte,
Observă păsările-n zbor:
Superba lor îmbrăcăminte
Umple văzduhul uimitor!
Mai sunt şi florile, copacii
Şi freamătul oceanelor,
Albine, fluturi şi gândacii
Plutind pe-aripa viselor!
Nu ai venit sa porţi războaie,
Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:
Ca picăturile de ploaie
Să-ţi fie sufletul senin!
Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos
Şi-ai să constaţi că lacrima
Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,
Cu bucurii îţi umple inima!
De-ai să înveţi să râzi plângând
Ai să constaţi că-n jurul tău
Pământul tot a plâns râzând
Când s-a născut un Curcubeu!
Secretul e să vezi culoarea
Din care e creată Viaţa,
Ca să parcurgi toată cărarea
În suflet numai cu dulceaţa!
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Nihilism
Nimeni nu mă mai strigă,
numele meu nu mai există,
de fapt nici nu am avut nume,
ci doar o silabă...Tu!
Mersul meu s-a oprit,
pasul meu se împletitcește,
de fapt nici nu am avut pas,
ci doar o zvâcnire de trup.
Ochii mei clipesc încontinuu,
când privesc spre decăderea lumii,
de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,
pentru că totul e întuneric.
De fapt, nici nu mai sunt,
m-am stins înainte să fiu
o suflare neterminată,
într-un suspin neauzit.
Freamătul meu nu se aude,
nici vântul nu-mi mai simte pielea,
de fapt nici n-am avut piele,
ci doar o urmă de rană.
Dumnezeu tace în mine
ca o biserică prăbușită,
de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,
sau e doar ecoul meu gol.
Îmi pare că nici nu m-am născut,
ci doar am fost visat de cineva,
care s-a trezit prea devreme,
uitând să-mi dea un rost.
Poate că timpul nu curge,
ci doar eu mă frâng în secundele lui,
ca o oglindă care n-a reflectat,
niciodată chipul corect…
Aud iar cum Dumnezeu plânge,
nu pentru lume, ci pentru El,
căci în tăcerea Lui perfectă,
nici El nu-și mai recunoaște Creația.
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Durere sau Neliniște?
Ceva mă apasă tare,
Să fie oare un sentiment vechi
Pierdut prin chin și durere
Sau este o altă parte din inimă care moare?
Fiecare propoziție sfârșește
Ca o simplă întrebare,
E vina mea
Sau dorul a început să doară mai tare?
Neliniștea o confund cu durerea.
M-am pierdut,
M-am regăsit,
M-am înecat
Și am murit,
Spune-mi tu, m-ai regăsit?
Telegramă
Am rătăcit prin neguri de cuvinte,
Căutător de sens în cer pustiu,
Și am dosit sub frunze-ngălbenite,
Al toamnei cânt ce păsările-l știu.
Am altoit cu versuri pomi și ruguri,
Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,
Privirile le-au explodat în muguri,
Și au văzut pe ram poeme înflorite.
M-au recitat străini cu voci de piatră,
Și au rămas cu toții fără glas,
Un vraf de cărți am adunat pe vatră,
Pe care de sămânță-am să le las.
Am scris în umbre fără de contur,
Cu litere de foc, pe vânturi stinse,
Să-mi fie toată iarba împrejur,
O pajiște de librării încinse.
Voi fi uitarea scrisă pe pereți,
Un vis ce-n noapte se destramă,
O lacrimă din plânsuri de poeți,
Trimisă lumii într-o telegramă.
CÂND PLÂNGI...
Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,
Ridică ochii şi zâmbeşte:
Acolo sus, pe cer, o stea
Doar pentru tine străluceşte!
Nu e femeie sau bărbat
În toată lumea asta mare,
De are sufletul curat
Să nu găsească alinare!
Priveşte-n jurul tău să vezi
Cum şopotesc izvoarele,
Cum zburdă mieii prin livezi
Şi cum răsare Soarele!
Apoi, cu multă luare-aminte,
Observă păsările-n zbor:
Superba lor îmbrăcăminte
Umple văzduhul uimitor!
Mai sunt şi florile, copacii
Şi freamătul oceanelor,
Albine, fluturi şi gândacii
Plutind pe-aripa viselor!
Nu ai venit sa porţi războaie,
Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:
Ca picăturile de ploaie
Să-ţi fie sufletul senin!
Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos
Şi-ai să constaţi că lacrima
Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,
Cu bucurii îţi umple inima!
De-ai să înveţi să râzi plângând
Ai să constaţi că-n jurul tău
Pământul tot a plâns râzând
Când s-a născut un Curcubeu!
Secretul e să vezi culoarea
Din care e creată Viaţa,
Ca să parcurgi toată cărarea
În suflet numai cu dulceaţa!
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Nihilism
Nimeni nu mă mai strigă,
numele meu nu mai există,
de fapt nici nu am avut nume,
ci doar o silabă...Tu!
Mersul meu s-a oprit,
pasul meu se împletitcește,
de fapt nici nu am avut pas,
ci doar o zvâcnire de trup.
Ochii mei clipesc încontinuu,
când privesc spre decăderea lumii,
de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,
pentru că totul e întuneric.
De fapt, nici nu mai sunt,
m-am stins înainte să fiu
o suflare neterminată,
într-un suspin neauzit.
Freamătul meu nu se aude,
nici vântul nu-mi mai simte pielea,
de fapt nici n-am avut piele,
ci doar o urmă de rană.
Dumnezeu tace în mine
ca o biserică prăbușită,
de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,
sau e doar ecoul meu gol.
Îmi pare că nici nu m-am născut,
ci doar am fost visat de cineva,
care s-a trezit prea devreme,
uitând să-mi dea un rost.
Poate că timpul nu curge,
ci doar eu mă frâng în secundele lui,
ca o oglindă care n-a reflectat,
niciodată chipul corect…
Aud iar cum Dumnezeu plânge,
nu pentru lume, ci pentru El,
căci în tăcerea Lui perfectă,
nici El nu-și mai recunoaște Creația.
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Durere sau Neliniște?
Ceva mă apasă tare,
Să fie oare un sentiment vechi
Pierdut prin chin și durere
Sau este o altă parte din inimă care moare?
Fiecare propoziție sfârșește
Ca o simplă întrebare,
E vina mea
Sau dorul a început să doară mai tare?
Neliniștea o confund cu durerea.
M-am pierdut,
M-am regăsit,
M-am înecat
Și am murit,
Spune-mi tu, m-ai regăsit?
Other poems by the author
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Sunt otrăvit cu serul de lumină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
şi-oricât de mult aş vrea
Orfeu să mai rămân
în profunzimea nemărginirii tale
sunt blestemat să fiu stăpân pe umbra
cusută de picioare
sunt încolţit
cu somn de ziuă
o altă Gaia
mă cheamă vânturat
la poarta unde se aleg nebunii
obscuritatea arde
reverberat în sinea mea
aidoma pădurii
...
precum Ahile-și ține glezna
cu ochii albi de lună plină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.
Haldă de lumini
E tot în suflet,
tot clădit grămadă,
un fel de haldă
unde ruginesc lumini,
aici valsează gânduri
între pereți furtuna
și urmele-i dezgroapă
cavoul de-amintiri.
E tot aici
c-un fel de șopot -
dezgolindu-mi câte-o taină
mă îmbrăcă în neliniști
ca mireasa-n albe haine,
mă aruncă-n fum de beznă,
unde-s orbii heruvimi,
să-nfloresc a lor privire
cu o haldă de lumini.
E tot aici
cu iz de grații,
un fel de recital din aritmii,
culegeri de-amețeli uitate,
prăfuind întunecimi.
Tot grămadă,
într-un suflet:
și năluci, și dor, și ură
se-mpietresc în piept cerneală
ca rugina pe sculptură.
Toamna-şi lasă zdrenţe
timpu-mi ticăie vecin singurătatea
în lumea după sticlă
vânt se înăspri
toamna-şi lasă zdrenţe
în călimar cu frunze
ceru-şi pune mască
de nuanţă gri
apa-şi strânge pieptul
să-ntâmpine durerea
clipe putrezite
îmbătrânesc culori
pete stau de veghe
în veşminte negre
le aud cum strigă
uneori
urma mea sleită
împiedică o umbră
iarba zace verde
sub gloanţe moi celești
simt miros de moarte
frigul muşcă buze
frunzele-mpietrite
dorm scrisori cu vești
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Sunt otrăvit cu serul de lumină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
şi-oricât de mult aş vrea
Orfeu să mai rămân
în profunzimea nemărginirii tale
sunt blestemat să fiu stăpân pe umbra
cusută de picioare
sunt încolţit
cu somn de ziuă
o altă Gaia
mă cheamă vânturat
la poarta unde se aleg nebunii
obscuritatea arde
reverberat în sinea mea
aidoma pădurii
...
precum Ahile-și ține glezna
cu ochii albi de lună plină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.
Haldă de lumini
E tot în suflet,
tot clădit grămadă,
un fel de haldă
unde ruginesc lumini,
aici valsează gânduri
între pereți furtuna
și urmele-i dezgroapă
cavoul de-amintiri.
E tot aici
c-un fel de șopot -
dezgolindu-mi câte-o taină
mă îmbrăcă în neliniști
ca mireasa-n albe haine,
mă aruncă-n fum de beznă,
unde-s orbii heruvimi,
să-nfloresc a lor privire
cu o haldă de lumini.
E tot aici
cu iz de grații,
un fel de recital din aritmii,
culegeri de-amețeli uitate,
prăfuind întunecimi.
Tot grămadă,
într-un suflet:
și năluci, și dor, și ură
se-mpietresc în piept cerneală
ca rugina pe sculptură.
Toamna-şi lasă zdrenţe
timpu-mi ticăie vecin singurătatea
în lumea după sticlă
vânt se înăspri
toamna-şi lasă zdrenţe
în călimar cu frunze
ceru-şi pune mască
de nuanţă gri
apa-şi strânge pieptul
să-ntâmpine durerea
clipe putrezite
îmbătrânesc culori
pete stau de veghe
în veşminte negre
le aud cum strigă
uneori
urma mea sleită
împiedică o umbră
iarba zace verde
sub gloanţe moi celești
simt miros de moarte
frigul muşcă buze
frunzele-mpietrite
dorm scrisori cu vești