În palme

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

cât aș vrea să fiu
în al tău pustiu
malul mării dulci
spălat de ploaie

flacară de-amor
pot să mă cobor
să-ți dau jos amarul
ca pe-o straie

vânt aș fi de vrai
din câmpii de mai
să te țin în zbor
pe ani-lumină

iar de cazi curând
piatră pe mormânt
m-aș clădi de-a pururi
lângă tine

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

pe la toamnă iar
foi de calendar
vor cădea pe palmă-n loc de frunze

tapetate-n geam
ploi din ocean
spală rujul tău gravat pe buze

se usucă-ncet
florile din piept
ca fântâna ce-a pierdut izvorul

pagină-n caiet
viața-n amanet
albă de cerneală găzduiește dorul

noaptea pe fundal
frigul infernal
drum până la oase taie bisturiul

stele-ntr-un final
nu mai cad pe mal
ieri și-au cununat jarul cu pustiul

mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea  
străluminând culoarea
ochilor – câmpie


năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup

Veșnic dorm un somn de ape,

Vast cavou și transparent,

Pân’ la car’ i-e greu să sape

Razei soarelui strident.

Tot ce știu e întuneric,

Giulgiul de-alge ce mă strâng,

Patul meu (pietrișul sferic),

Scoicile cu perle lâng’.

Vântul cozilor de pește

Unge rosu-mi leș pălit,

Care veacu-l veștejește

Undeva în negrăit.

Pene încrustate joacă

Zborul prin curent plimbat,

Ce cândva dorea să bată

Cast cotlon străluminat.

 „Naște-m-aș din nou pe lume,

Aș uita de-naltul cer,

Ce se oglindește-n spume

Și în valul cel apter...”,

Asta-mi spun din vechea beznă

Care-n ea m-a cufundat.

„Ține-aș tina lângă gleznă,

Palma mea pe trunchiul lat.”

Duce-aș dintru tine, viață, 

Fâlfâit de fluturi albi

De pe flori de dimineață,

Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.

Eu, iar, suitor pe stele,

Vreau să cred că nu mă mint

Când voiesc de patimi grele

Să mă rup în labirint.

O, dar bolta cred c-ar merge

Către ea să mă reia...

Iar când ce-am jurat s-ar șterge,

Înspre dânsa m-aș vedea.

Și de-ar fi doar luna muză,

Iar nu zeul zilei pur,

Mi-aș purta din plin o buză

Să-i sărut obrazul dur.

Și acum, când se străvede

De prin un noian de nori,

Noaptea-i calmă își prevede

Drumul lung de pân’ la zori.

Din mormântul meu acvatic,

La vederea ei, cu jind,

Din coral făcut, fanatic,

Un tentacul larg, vuind,

Aș căta să îi întind.

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,

dar le-am trăit cu greu.

Am pus numele Tău pe frunte,

dar inima mea era departe.

Am condamnat păcatul din alții

cu degetele ridicate,

în timp ce în mine creștea tăcut

aceeași otravă.

Am rostit anateme peste cei căzuți,

uitând că eu însumi sunt numai țărână.

Am judecat fără milă,

fără să văd câte cruci am părăsit.

O, Doamne, câte blesteme

am învelit în numele Tău,

câte sentințe am rostit

în locul iubirii care iartă.

Cuvântul Tău e sabie,

dar eu l-am făcut bici.

Harul Tău e râu de viață,

dar eu l-am închis cu porți de piatră.

Și acum mă tem.

Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.

Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.

Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,

fără să știu.

Ai milă de mine, Doamne,

și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.

Smerește-mă,

până ce voi fi mai aproape de țărână

decât de scaunul judecății.

Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt

care Te alungă.

Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,

scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.

Curăță-mă, Doamne,

nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,

ci ca să nu mai rostuiesc deloc

în afara milei Tale.

Noaptea, pritetena mea

Cât de secretoasă poate fi ea!

Am noroc cu divinele stele, 

Care-mi spun secrete superbe.

Dar cerul cel miraculos,

O dar păcat că e atât de mincinos..

Doar vorbe spuse pe de rost,

Uneori spuse fără rost.

Acum mărturisește-mi mie,

Există vreo magie,

Să te pot privi o veșnicie? 

Te rog răspunde-mi tu mie..

Dar cine sunt eu?

Un simplu nor,

Care s-a îndrăgostit arzător, 

De regina nopților.

Nu din înălțimi curate i-ai chemat,

nici dintre cei deprinși cu lumina,

ci din pulberea dimineții anonime,

unde mâna știa munca,

iar inima - îndoiala.

ai scris cu ei începutul,

nu cu cerneală,

ci cu pași pe drumuri arse

și ai încredințat lumii

adevărul în vase fragile.

au purtat cerul în piepturi tremurânde,

au greșit, au tăcut, au fugit,

dar privirea Ta

i-a ținut întregi

dincolo de frică.

Unul a plâns până la sânge,

altul s-a îndoit fără să vadă rodul -

și totuși, din căderea lor

s-a născut temelia.

Nu i-ai chemat să fie drepși,

ci să rămână, să ducă focul,

prin vânturi potrivnice,

să spună lumii

că Dumnezeu a trecut

prin carne.

Și astfel, din oameni simpli,

ai făcut începutul veacului,

iar numele lor

au devenit drum.