Eternitate
Erai speranță, ca o floare înflorită,
Si ne iubeam cum nici n-aș fi visat,
Dar tu, încet, de lupte istovită,
Te-ai schimbat, iubito, și-ai plecat.
Erai luminǎ-n visul meu din noapte,
Cu râsul tău, cu ochii tǎi senini,
Acum eşti umbrǎ-n ale mele șoapte,
Strǎinǎ mie, printre alți strǎini.
Încet, ai devenit altcineva,
Aceeași, insǎ de nerecunoscut,
Dar înăuntrul meu ești incǎ ea,
Fata pe care o iubesc de la-nceput.
În amintiri trǎieşti, înveşnicitǎ,
Acolo eşti mereu așa cum te-am iubit,
Nu am regrete, nici imaginea ștribitǎ,
Cǎci tu, cea veche, tu nu ai murit.
Sǎ ai drum lin, cale bǎtutǎ,
Ai plecat fǎrǎ sǎ priveşti-napoi,
Ce-a mai rǎmas acum chiar te ajutǎ,
Cǎci viața noastrǎ s-a împǎrțit la doi.
Iar eu rǎmân, la fel ca altǎ datǎ,
Singur, în întuneric şi-n declin,
Dar nu demult eu am iubit o fatǎ,
Şi gândul ei mǎ-ncarcǎ de senin.
