Cand ar trebui sa plece

Ai fost un joc ca altele o mie,

O stea atat de neatins.

Dar soarta-a ras de-a lui copilarie

Si-n propria capcana a fost prins.

Acum te vrea si-aproape si departe,

Te vrea cinstit si nepermis

Cand intreaga realitate va desparte

Te are doar in suflet si in vis.

Ii esti iubita si prietena si mama,

Esti lumina din privirile lui triste,

Esti chin, dorinta si-i esti teama,

Esti tot pentru ce-ar trebui sa riste...

Un an de restrictii sufletesti aproape a trecut,

Supusi am privit doar in gand si pe fereastra

Ne e dor de noi, de tot ce am avut,

Ne e dor de insasi viata noastra

S-au terminat si clipele putine din universul nostru inventat

Dar beti de dor si-n propria trufie

Credeam ca timpul ramane inghetat

Si noi le-am fi trait o vesnicie

Nu plange, nimic nu s-a pierdut

Chiar de nu mai avem nimic, nici locurile, nici timpul

Orice final e doar un inceput

Am devenit iubire pur si simplu

Desi pe veci straini, vom fi impreuna

Desi se ineca iubirea in ranchiuna

Te iubesc de la distanta, poate chiar din trupul tau

Te iubesc in ciuda tuturor parerilor de rau

De azi sa nu te mai gandesti la mine

De tot ce ti-am adus rau sa te scuturi

Ai doua vieti, ai doua inceputuri

A ta si cea ce creste-n tine.

Sa-ti fie toata viata luminoasa

Sa fii iubita cum alta n-o sa fie

Sa ai cea mai frumoasa fata

Sa-ti umple lunga viata de mandrie

N-am sa-ti cer sa ma dai uitarii

Nici eu nimic nu am uitat

In ciuda amaraciunii si durerii

Te prefer asa cum s-a-ntamplat

Cand imi va fi greu tu-mi vei fi alaturi

E simplu, doar ma voi gandi la tine

Pentru moment durerea sa-mi inlaturi…

Adio scumpa mea, ramai cu bine!

Erai speranță, ca o floare înflorită,

Si ne iubeam cum nici n-aș fi visat,

Dar tu, încet, de lupte istovită,

Te-ai schimbat, iubito, și-ai plecat.

Erai luminǎ-n visul meu din noapte,

Cu râsul tău, cu ochii tǎi senini,

Acum eşti umbrǎ-n ale mele șoapte,

Strǎinǎ mie, printre alți strǎini.

Încet, ai devenit altcineva,

Aceeași, insǎ de nerecunoscut,

Dar înăuntrul meu ești incǎ ea,

Fata pe care o iubesc de la-nceput.

În amintiri trǎieşti, înveşnicitǎ,

Acolo eşti mereu așa cum te-am iubit,

Nu am regrete, nici imaginea ștribitǎ,

Cǎci tu, cea veche, tu nu ai murit.

Sǎ ai drum lin, cale bǎtutǎ,

Ai plecat fǎrǎ sǎ priveşti-napoi,

Ce-a mai rǎmas acum chiar te ajutǎ,

Cǎci viața noastrǎ s-a împǎrțit la doi.

Iar eu rǎmân, la fel ca altǎ datǎ,

Singur, în întuneric şi-n declin,

Dar nu demult eu am iubit o fatǎ,

Şi gândul ei mǎ-ncarcǎ de senin.

Cand viata perfecta nu-i ceea ce pare

Si simpla existenta e pusa la grea incercare,

Regretele zilei noaptea asteapta,

Intunericul sa acopere o existenta nedreapta.

Caci noaptea era plina de vise-nghetate,

Menite sa umple adanca pustietate.

Acum se-aud in soapta rugaciuni disperate,

Sa treaca iubirea, sa se vindece toate!

Sa treaca iubirea si durerea din glas,

Caci fara iubire nimic n-a ramas.

Ramane speranta ca si durerea dispare,

Ca-l doare si-n vise, ca nu te mai are.

Dacă tu... n-ai fi 

Nici eu... n-as fi 

Nici ei... n-ar știi 

Că tu si eu...

Debut de an... in DOI

Doar NOI.

Florin Ristea 

01.01.DoiZeroDoiPatru

13:45.

Plânge inima în mine,

Că-mi stă gandul doar la tine.

Sufăr în tăcere...

Suferința-i pacoste,nu plăcere.

Dar mă mint pe mine însumi,

Nu te pot avea nici în visuri.

Nu știu când o să mă fac bine,

Căci nu mă pot vindeca de tine.

Nu mai am cuvinte să îți scriu,

Mă simt uitată in sicriu.

Atât de mare e durerea,

Am crezut pentru o secundă că îți sunt puterea.

Stau și aștept ca un câine,sper că nu în zadar...

Să-mi dai un semn,să pot să trăiesc iar.

(B.L.B)

Erai speranță, ca o floare înflorită,

Si ne iubeam cum nici n-aș fi visat,

Dar tu, încet, de lupte istovită,

Te-ai schimbat, iubito, și-ai plecat.

Erai luminǎ-n visul meu din noapte,

Cu râsul tău, cu ochii tǎi senini,

Acum eşti umbrǎ-n ale mele șoapte,

Strǎinǎ mie, printre alți strǎini.

Încet, ai devenit altcineva,

Aceeași, insǎ de nerecunoscut,

Dar înăuntrul meu ești incǎ ea,

Fata pe care o iubesc de la-nceput.

În amintiri trǎieşti, înveşnicitǎ,

Acolo eşti mereu așa cum te-am iubit,

Nu am regrete, nici imaginea ștribitǎ,

Cǎci tu, cea veche, tu nu ai murit.

Sǎ ai drum lin, cale bǎtutǎ,

Ai plecat fǎrǎ sǎ priveşti-napoi,

Ce-a mai rǎmas acum chiar te ajutǎ,

Cǎci viața noastrǎ s-a împǎrțit la doi.

Iar eu rǎmân, la fel ca altǎ datǎ,

Singur, în întuneric şi-n declin,

Dar nu demult eu am iubit o fatǎ,

Şi gândul ei mǎ-ncarcǎ de senin.

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

Aș aduna în palme petalele de floare,

Din crini și lăcrămioare o rochie să-ți fac.

I-aș pune și paiete din razele de soare,

La poale aș tivi-o cu flori de liliac.

Și-n loc de cingătoare pe talie s-o țină,

Ți-aș împleti albastre flori de nu-mă-uita,

Ți-aș așeza pe frunte cunună de lumină

Și nu din astrul zilei, ci din privirea ta.

O rochie ți-aș face din florile pădurii

Și ți-ar veni turnată, mai bine decât crezi,

În degrade-mbinate, culorile naturii

Ți-ar scoate-n evidență frumoșii tăi ochi verzi.

Și astfel înflorită să fii o veșnicie

Rivala primăverii, regină peste flori,

Și pe covorul roșu, când vei păși mlădie,

Umili să ți se-ncline cohorte-ntregi de sori.

Să-ți cadă la picioare neplânse ploi de stele

Și vântul să te poarte în zbor până la nori,

Când nopțile-ți vor țese senine lungi perdele,

Să le desfacă luna, iar tu să te strecori.

O rochie-ți voi coase, cu ea să ți se-mbrace

Și sufletul, și trupul în blânde, vii culori,

Din galaxii pierdute atunci mă voi întoarce

În fruntea unei armii de îngeri păzitori.

Din zori și până-n noapte, din noapte până-n zori,

Să-ți fim gardă regală, regină peste flori!

Te rog te rog si iar te rog să ma iubești!

În fața ta stau eu,

Umilul cerșetor ce-ți cade la picioare,

Ce te iubește și-ți cere îndurare,

Să îl iubești, să-i dai două sarmale,

Și-un păhărel de vin de la tătuțu lu matale,

Căci doar așa primești biletul de intrare,

În Rai...chiar de-ți miroase a provocare!

(19 noiembrie 2023 Vasilica dragostea mea)