Toamna
Au început de ieri copacii,
A lor haină să îşi schimbe,
Tremură acum săracii,
Crengile încep să-şi plimbe.
A lor frunză verde, mare,
S-a uscat şi-a îngălbenit,
Şi-a început încet să zboare,
Cu un vânt din răsărit.
Plouă mult şi e răcoare,
Peste dealuri ceaţa-i deasă,
Pleacă păsări călătoare,
Să-şi găsească altă casă.
Toată lumea-i pe ogoare,
De cu ziuă până-n seară,
Strâng recolta în hambare,
Şi duc fructele-n camară.
A schimbat natura haina,
Şi-a pus rochie arămie,
Şi-a pus numele de Toamna,
Şi se plimbă pe câmpie.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 декабря 2023
Views: 961
Poems in the same category
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
LA BOSTANA
De la umbra salcamilor.
Pan, la drumul carutelor,
Se intinde o bostana
Pazita de o vadana.
In jurul ei trei pici
Se joaca cu un arici,
Care a iesit ditr-un tufis
Privind la ei pe furis.
Bostana este plina toata,
Cu pepeni cat o galeata,
Insirati pe vreji lungi
Impodobiti toti cu dungi.
Vadana si cei trei pici
Privec la pepen mai mici.
Care sunt in crestere,
Precum o intrecere
Bostana cu pepeni copti.
Pazita zile si nopti
Este buna de cules
Avand pepeni pe ales.
Plange unul dintre pici,
Incaltat cu opinci,
Vrea sa mai manance,
Un pepene dulce
Se alatura copilului
Si ceilalti frati ai lui
Mancand toti cu pofta
Sa aiba tui bafta.
Bafta si multa sanatate,
Mai buna decat toate,
Mari sa creasca,
Bostanele sa le inmulteasca.
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Vino cu lumina ta..
Doamne vrem a ne scăpa...
Întuneric, nu ne da.,
Vino cu lumina ta,.
Cer de la sfinția ta,
Cu puterea ta cea mare,
Dă Doamne la fiecare
Pacea fie între noi,
Scapă Doamne din nevoi..
Cer eu Doamne de la tine,
Totu-i pentru mine bine.
Și le doresc tuturor,
Să îți cerem ajutor.
Nostalgica toamnă
Tristețe să fii tu toamnă?
Căci chipul ce-l ai astăzi e altul!
Porți stranie mască de bal,
Precum fata bătrână se-ascunde de lume!
Sărutu-i otravă, galbenă,roșie, brună...
Și totuși zâmbește de-i vremea bună,
Iar vântul și ploaia nu-și au încă calea sau drumul!
Pari anotimpul morții dar tu ne-aduci doar belșugul!
Și roade destule și vinul,
Si cântul sau dansul sau versul,
Veșminte de aur porți cu mândrie,
Apoi ni le dai tuturor azvârlind
tot ce ai!
Cerul însuși îl vopsesti cu culorile tale,
Faci risipă de frumos, ne șoptești visele dulci,
Mori ușor ca apoi să renaști...!
Nevrând nume să porți,
Ți se spune nostalgica toamnă,
Tu însă doar te amuzi și zâmbești!
(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
LA BOSTANA
De la umbra salcamilor.
Pan, la drumul carutelor,
Se intinde o bostana
Pazita de o vadana.
In jurul ei trei pici
Se joaca cu un arici,
Care a iesit ditr-un tufis
Privind la ei pe furis.
Bostana este plina toata,
Cu pepeni cat o galeata,
Insirati pe vreji lungi
Impodobiti toti cu dungi.
Vadana si cei trei pici
Privec la pepen mai mici.
Care sunt in crestere,
Precum o intrecere
Bostana cu pepeni copti.
Pazita zile si nopti
Este buna de cules
Avand pepeni pe ales.
Plange unul dintre pici,
Incaltat cu opinci,
Vrea sa mai manance,
Un pepene dulce
Se alatura copilului
Si ceilalti frati ai lui
Mancand toti cu pofta
Sa aiba tui bafta.
Bafta si multa sanatate,
Mai buna decat toate,
Mari sa creasca,
Bostanele sa le inmulteasca.
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Vino cu lumina ta..
Doamne vrem a ne scăpa...
Întuneric, nu ne da.,
Vino cu lumina ta,.
Cer de la sfinția ta,
Cu puterea ta cea mare,
Dă Doamne la fiecare
Pacea fie între noi,
Scapă Doamne din nevoi..
Cer eu Doamne de la tine,
Totu-i pentru mine bine.
Și le doresc tuturor,
Să îți cerem ajutor.
Nostalgica toamnă
Tristețe să fii tu toamnă?
Căci chipul ce-l ai astăzi e altul!
Porți stranie mască de bal,
Precum fata bătrână se-ascunde de lume!
Sărutu-i otravă, galbenă,roșie, brună...
Și totuși zâmbește de-i vremea bună,
Iar vântul și ploaia nu-și au încă calea sau drumul!
Pari anotimpul morții dar tu ne-aduci doar belșugul!
Și roade destule și vinul,
Si cântul sau dansul sau versul,
Veșminte de aur porți cu mândrie,
Apoi ni le dai tuturor azvârlind
tot ce ai!
Cerul însuși îl vopsesti cu culorile tale,
Faci risipă de frumos, ne șoptești visele dulci,
Mori ușor ca apoi să renaști...!
Nevrând nume să porți,
Ți se spune nostalgica toamnă,
Tu însă doar te amuzi și zâmbești!
(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Other poems by the author
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
Ești tot acolo…
Sub pasul meu nu simt pământ,
Iar respirația mi-e grea,
O pleoapă îmi clipește blând,
Când te perinzi prin preajma mea.
Dar parcă vine-un iz de toamnă,
Şi brusc copacii îngălbenesc,
Iar cerul, norii îi răstoarnă,
În ochii mei când lăcrimând privesc.
Mă sting puțin, câte puțin în seară,
Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,
Și timpul trece-ncet, ca o povară,
Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.
Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,
De pașii care nu mai vin spre mine,
Și-n liniștea ce cade ca o brumă,
Îți simt absența rece, ca pe-o vină.
Rămân aici, cu toamna mea tăcută,
Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,
Și-n fiecare clipă netrecută,
Încerc s-agăț un colț de infinit.
Pășesc prin mine, parcă printre frunze,
Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,
Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,
Ce-n fundul inimii rămân tăceri.
Și tu ești tot acolo, mai adâncă,
Ca un ecou ce nu se mai întoarce,
Iar peste noi o toamnă plânge încă,
În timp ce firul vieții încet se toarce.
Ciobăniţa
Pe dealul din sat,
Sub pădure aşezat,
Un pâlc de mioare,
Paşte-n răzoare.
Oiţe ţurcane,
Cu iarbă în coarne,
Miei ne-nţărcaţi,
Şi-n piele pătaţi,
Straşnic vegheaţi,
De câinii grupaţi,
Sub fagul bătrân,
Lângă stăpân.
În a vântului şuier,
Se aude un fluier,
O doină de astru,
Cu sunet măiastru.
Pădurea străbate,
Iar păsări mirate,
Se-ntrec a cânta,
Şi-n zbor a dansa.
Mioarele pasc,
Sub doine de basm,
Încet le îngână,
Câinii din stână.
Întreci tu stăpână,
Şi cântul de zână,
Doineşti ciobăniţă,
Precum o crăiţă.
Cu părul de soare,
Dă turmei ocoale,
La miei le doineşte,
Cu triluri celeste.
A lor ciobăniţă,
Cu trup de zeiţă,
Cu chip îngeresc,
Şi mers nelumesc,
Cu pielea de lapte,
Cu buzele coapte,
Ochii safire,
Sclipind de iubire,
Îi poartă în braţe,
Le pune şi moaţe,
Roşii ca focul,
Să pască norocul.
Amurgul se-arată,
Câinii iar latră,
Ciobăniţa tresare,
În stâna apare.
Dinspre pădure,
Încep iarăşi să urle,
Lupii flămânzi,
Cu ochii bolânzi.
Din cingătoare,
Ia fluierul mare,
Şi începe uşor,
O doină de dor.
Lupii tot urlă,
Ciobăniţa din surlă,
Mai tare doineşte,
Pe lupi îmblânzeşte.
Se văd luminiţe,
În poieniţe,
Sunt ochii de lup,
Cum stau şi ascult.
Până în zori,
În câmp cu mohori,
Ciobăniţa doiniră,
Pe lupi îmblânziră.
A doua zi iar,
Un cântec bizar,
Doineşte cu foc,
Şi prinse în joc,
Oiţe cu lupi,
Miei cu căţei,
Lupi cu căţei,
Oiţe cu miei.
Ciobăniţa doineşte,
Pădurea huieşte,
Iarba mult creşte,
Stâna domneşte.
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
Ești tot acolo…
Sub pasul meu nu simt pământ,
Iar respirația mi-e grea,
O pleoapă îmi clipește blând,
Când te perinzi prin preajma mea.
Dar parcă vine-un iz de toamnă,
Şi brusc copacii îngălbenesc,
Iar cerul, norii îi răstoarnă,
În ochii mei când lăcrimând privesc.
Mă sting puțin, câte puțin în seară,
Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,
Și timpul trece-ncet, ca o povară,
Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.
Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,
De pașii care nu mai vin spre mine,
Și-n liniștea ce cade ca o brumă,
Îți simt absența rece, ca pe-o vină.
Rămân aici, cu toamna mea tăcută,
Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,
Și-n fiecare clipă netrecută,
Încerc s-agăț un colț de infinit.
Pășesc prin mine, parcă printre frunze,
Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,
Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,
Ce-n fundul inimii rămân tăceri.
Și tu ești tot acolo, mai adâncă,
Ca un ecou ce nu se mai întoarce,
Iar peste noi o toamnă plânge încă,
În timp ce firul vieții încet se toarce.
Ciobăniţa
Pe dealul din sat,
Sub pădure aşezat,
Un pâlc de mioare,
Paşte-n răzoare.
Oiţe ţurcane,
Cu iarbă în coarne,
Miei ne-nţărcaţi,
Şi-n piele pătaţi,
Straşnic vegheaţi,
De câinii grupaţi,
Sub fagul bătrân,
Lângă stăpân.
În a vântului şuier,
Se aude un fluier,
O doină de astru,
Cu sunet măiastru.
Pădurea străbate,
Iar păsări mirate,
Se-ntrec a cânta,
Şi-n zbor a dansa.
Mioarele pasc,
Sub doine de basm,
Încet le îngână,
Câinii din stână.
Întreci tu stăpână,
Şi cântul de zână,
Doineşti ciobăniţă,
Precum o crăiţă.
Cu părul de soare,
Dă turmei ocoale,
La miei le doineşte,
Cu triluri celeste.
A lor ciobăniţă,
Cu trup de zeiţă,
Cu chip îngeresc,
Şi mers nelumesc,
Cu pielea de lapte,
Cu buzele coapte,
Ochii safire,
Sclipind de iubire,
Îi poartă în braţe,
Le pune şi moaţe,
Roşii ca focul,
Să pască norocul.
Amurgul se-arată,
Câinii iar latră,
Ciobăniţa tresare,
În stâna apare.
Dinspre pădure,
Încep iarăşi să urle,
Lupii flămânzi,
Cu ochii bolânzi.
Din cingătoare,
Ia fluierul mare,
Şi începe uşor,
O doină de dor.
Lupii tot urlă,
Ciobăniţa din surlă,
Mai tare doineşte,
Pe lupi îmblânzeşte.
Se văd luminiţe,
În poieniţe,
Sunt ochii de lup,
Cum stau şi ascult.
Până în zori,
În câmp cu mohori,
Ciobăniţa doiniră,
Pe lupi îmblânziră.
A doua zi iar,
Un cântec bizar,
Doineşte cu foc,
Şi prinse în joc,
Oiţe cu lupi,
Miei cu căţei,
Lupi cu căţei,
Oiţe cu miei.
Ciobăniţa doineşte,
Pădurea huieşte,
Iarba mult creşte,
Stâna domneşte.
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.