Toamna

Frigul miroase a rânced pământ, 

Totul e galben ca o gutuie, 

Păsări se-nalță spre ceruri cântând, 

Copacii stau falnici ca o statuie. 

Ploaia o simt ca pe-o furtună în plete, 

Și port cu natura un duel permanent, 

Trupul îmi frige și parcă mi-e sete, 

Apusul zăresc dar pasul mi-e lent. 

Frunzele aștern un covor infinit, 

Toamna își face bagajul să plece, 

Galbenul crud s-a risipit, 

În ceața măruntă și ploaia cea rece. 

Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,

Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,

Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,

Și sunt doar povestea unui om rătăcit.

Rămân doar ecouri de pași pe pământ,

Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.

Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,

La schimb să îi dărui bătaia din piept. 

Un fum se ridică din palme spre stele,

Și eu, ca o umbră, după el mă întind,

Absorb întuneric prin mâini și prin piele,

Deodată sunt hău, și abisul cuprind.

Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,

Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid, 

În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună, 

Și alături de El, mă zăresc răstignit...

Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:

Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai, 

Iar El, surâzând, îmi răspunse:

Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Curge o cărare de noroi frământat, 

Prin sufletu-mi ars de aceleași păcat, 

Ea duce spre hruba aflată sub coasta, 

Din care jumate mi-a luat-o nevasta.

Se învârte pământul sub un picior, 

Universul îl simt în ochi drept ulcior, 

Cu viteza luminii  gândul se plimbă, 

Străina cărare mersul mi-l schimbă. 

Prin sânge și lut se prelinge tăcerea,

Ca un șarpe de fum ce poartă durerea,

Și-adesea pe tâmple o voce adoarme,

Și-n minte îmi sună infinite alarme.

Sub frunte se-ascunde un soare drăcesc

De umbra acelui păcat strămoșesc,

Și-n fiecare pas ce se pierde-n noroi,

Aud cum se rupe lumina din noi.

Cărarea acum s-a scurtat la un pas,

Din noroiul spurcat nimic n-a rămas,

Și totuși nu pot să ajung la lumină,

Și nu știu de ce, și cine-i de vină…

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

Miroase a parfum în beci,

Buchetul vinului se varsă,

Afară suflă vânturi reci,

Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.

Orașul a căzut în beznă,

Îmi cântă un ţigan la cap,

Valsez lejer din gleznă,

Cu partenera din ciorap.

Îmi curge somnul în pahar,

Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,

Parfumu-n beci e tot mai rar,

Şi iarna-și caută culcuș.

Nu zdruncina liniștitea pietrelor dacă nu îți duci drumul până la capăt. 

Gândurile rele ascut cuțitele. 

Lumina ne îmbrățișează prin umbră. 

Iubirea uneori e ca un tribunal — ne judecă blând, ne condamnă greu;

Într-un cerc vicios π = 0

Raza unui cerc vicios poate fi mai mare decât diametrul.

Veșnicia este clipa care refuză să treacă.

Moartea nu vine, ea așteaptă dintotdeauna.

Pe drumul greșit, umbra ne precede pașii.

Nu cere pomului roade primăvara. 

În singurătate nu uita de tine.

Nu sta in furtună dacă nu ai rădăcini adânci.

Omul nevrednic caută întotdeauna sfârșitul.

Dumnezeu tace și în tăcerea lui se află totul.

Sfârșitul e începutul nevăzut.

Infinitul încape într-o privire atunci când iubești. 

Trupul este temnița sufletului. 

Adevărul îl porți ca pe o rană ascunsă.

A găsi din întâmplare… e cadoul unei căutări pe care ai abandonat-o.

În abis te ridici spre tine însuți.

În tăcerea de după ceartă ne rănesc privirile.

Rădăcina timpului este cordonul ombilical. 

Cunoașterea crește pe rădăcina necunoscutului.

Moartea e viața care se întoarce acasă.

Evoluția desenelor rupestre s-a încheiat cu o literă

Dumnezeu locuiește în întrebările fără răspuns.

Ne întoarcem mereu din drumuri pe care nu le-am făcut.

În abis ne privim cel mai limpede chipul.

Infinitul se ascunde în ceea ce e prea mic să vedem.

Sufletul e un cer pe care trupul îl întunecă.

Cine se caută pe sine se pierde.

Moartea e singura poartă care duce la viață.

Ce este mai aproape de noi e cel mai departe de înțelegere.

Uneori chiar și întunericul poate crea umbre.

Adevărul nu are chip dar poartă mii de măști.

Cine iubește, acceptă să fie rănit.

Nimicul e plin de ceea ce nu putem cuprinde.

Timpul nu curge — noi înotăm în el.

O întrebare bună scufundă toate răspunsurile.

Singurătatea ne leagă mai strâns decât iubirea.

Adevărul se destramă în momentul în care încercăm să croim minciuni.

Fiecare clipă poartă greutatea veșniciei.

Ne apropiem, fugind unul de altul.

Răul e oglinda neputinței noastre ascunse.

Dorința ne trădează mai mult decât frica.

Nu există bucurie mai mare decât să stai la umbra copacului plantat de tine.

Singurătatea este efectul unei prăbușiri. 

Sufletul tace, dar de fapt strigă mai tare decât trupul.

Ne naștem într-un univers care ne ignoră existența.

Întrebarea corectă este mai grea decât răspunsul.

În fiecare despărțire trăiește un început nevăzut.

Cerul se deschide doar pentru cei care nu cred că există.

Moartea nu ne ia, ne readuce la ceea ce am fost dintotdeauna.

Frica ne forțează să iubim doar cu jumătate de inimă.

Mereu existăm în oglinda altuia.

Gândul care nu trezește nu ne aparține.

Libertatea e paradoxul de a alege ceea ce te închide.

Infinitul este începutul lui Dumnezeu. 

Cunoașterea absolută e lipsa de a mai întreba.

Sufletul nu se ascunde de ceilalți, ci numai de tine.

Singurul cadou nepăcut pe care il poți face trupului este o oglindă. 

În absența sensului, fiecare alegere devine sacră.

Tăcerea are cea mai bogată memorie.

Viitorul există doar pentru cei care nu-l înțeleg.

Singurătatea în doi e mai reală decât comuniunea în mulțime.

Spiritul se ridică din cadavrul timpului.

Gândul rău nu vine niciodată singur.

Liniștea e mai zgomotoasă decât toate strigătele lumii.

Noi nu privim lumea; lumea ne privește prin noi.

Eternitatea nu are timp; noi suntem cei care o măsurăm.

Nu chema toamna dacă plângi când frunzele cad.

Nu scutura umbrele trecutului dacă te-ai îndepărtat complet de lumina prezentului.

Nu tulbura adâncul apei dacă nu ai curaj să te scufunzi până la fund.

Nu deschide porțile tăcerii dacă ai nevoie de ajutor.

Nu răscoli cenușa amintirilor dacă nu ai ars complet. 

Nu te înhăma la căruța celui care folosește biciul.

În zadar plantezi pomi dacă nu-ți plac roadele lor.

Într-o zi toridă umbra fără o cană de apă nu e suficientă. 

Învață să dai din aripi înainte de a-ți crește penele.

Uneori trebuie să îți vezi în oglindă și spatele. 

Vei putea prețui puterea cuvintelor numai atunci când nu le vei mai auzi.

Schimbă cursul râului dacă ai casa pe malul său.

În oglinda lumii chipul tău să nu se reflecte.

Nu privi amurgul numai cu ochii ci cu toată ființa. 

Nu privi amurgul ca pe un sfârșit ci ca pe un nou început. 

Dacă ți-e frică de noapte nu dormi. 

Nu privi abisul altuia de pe muntele tău. 

Nu distruge temelii care au rezistat secole dacă nu poți înălța ceva mai puternic.

Nu striga în pădure dacă te sperie ecoul.

Nu mișca piatra de pe marginea prăpastiei. 

Plantează copaci pe margini de prăpăstii.

Când te afli într-un grup nu disprețui singurătatea. 

Poți intra în singurătatea altuia doar venind și tu din singurătate. 

 Nu privi stelele dacă ești orgolios.

Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi, 

Plecat smerit peste podea, 

Cum nu-i nici creangă fără trunchi, 

Și frunză fără creanga sa. 

Nu-i rugăciune fără gând curat, 

Plecat din inimă spre rai, 

Cum nu-i nici lan nesecerat, 

Şi bob lipsit de pai. 

Nu-i rugăciune fără dor aprins,

Cu taină mare la mijloc, 

Cum nu-s nici focuri de nestins,

Și fum fără de foc. 

Nu-i rugăciune fără-un strop de har,

Ce-aduce inimii alean,

Cum nu-i nici țărm fără hotar,

Și valuri fără de ocean.

Nu-i lacrimă să fie o risipă,

Când ne rugăm stăruitor, 

Cum nu-i nici zbor fără aripă,

Și aripi fără zbor...

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

Bătea în tindă ceasul cu pendulă,

Un clopot surd cu limbă de cenușă,

Și fiecare clipă, ca o rană,

Își deschidea o pleoapă undeva pe ușă.

Din filele rămase-n cuiul rugii,

Se scuturau amiază și amurg,

Iar sfinții, scoși din aurul icoanei,

Purtau pe frunți întregul vulg.

Sub pleoapa grea a fiecărei clipe,

Tresare-un clopot mut, de plumb topit,

Și bate des în tâmpla amintirii,

S-aducă înapoi ce timpu-a risipit.

În sângele pereților mai arde,

Un soare stins, cu dinți de fier coclit,

Iar casa, văduvită de răsuflet,

Își ține-n grinzi trecutul pironit.

În podul minții, timpul tot atârnă,

Ca o icoană spartă de tăceri,

Iar anii, cu miros de ceară arsă,

Se scurg pe ziduri reci, fără puteri.

Pe sub pământ se-aude încă timpul,

Cum roade-ncet la oase și la fier,

Iar amintirea, ca o rădăcină,

Străpunge lutul rece către cer.

Dar dintre toate umbrele căzute,

Se naște, fără zgomot, un contur:

Un pas timid ce caută lumina,

Pe toate drumurile din împrejur.

Iar sufletul, cu haine de țărână,

Își cară umbra-n spate ca pe un sicriu;

Prin el se plimbă toamne fără nume,

Și-un Dumnezeu tăcut, dar încă viu.

În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.

Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară

N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.

Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.

Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.

În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,

Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.

Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.

Zilele trec,

Nopţile trec,

Şi-aşa trec anii pribegiei noastre...

Noi ne-ofilim,

Îmbãtrânim,

Ca frunzele-n pãdurile sihastre.

Iar, mai apoi,

Vin dupã noi

Cei care se gãsesc asemeni nouã:

Se nasc şi cresc,

Şi-mbãtrânesc,

Şi se topesc, ca picurul de rouã!

Lãstar curat

S-a ridicat

Şi firul vieţii merge mai departe;

Sunt, negreşit,

Pân-la sfârşit

Flori dupã ploi şi viaţã dupã moarte!

13.11.2021, Gostkow, PL

Iarna-n vale coboară,

Dorm copacii din țară.

Iarna zăpadă cerne,

Liniștea de așterne.

Apa-n râu, tulburata,

E-acum gheață curată,

Dură și neclintită,

De-al ei susur lipsită.

Vântul rece vestește 

De un frig ce va crește.

Zboară prin constelații 

Pe un cer fără ceață.