Apăsare
E poate altfel ce s-a scris,
Dar slova așternută strigă,
Eu nu mai am nimic de zis,
Şi lumea-ntreagă mă intrigă.
Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă,
Sunt prea adesea păcălit,
Și nici sub soare nu fac umbră,
Sunt eclipsat și pustiit.
Picioarele mi-s ferecate,
În minte parcă am un zid,
Încerc adesea a-l răzbate,
Dar pasu-mi este prea timid.
Alerg turbat înspre prăpăstii,
Cu numele deja în catastif,
Doar griji în jurul meu împrăștii,
Și duc întruna o muncă de sisif.
Neîmblânzit mă întorc în grote,
Să mă ascund de tot ce e uman,
Departe de cutume și marote,
De omul lacom și viclean.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 26 сентября 2023
Views: 665
Poems in the same category
Natalia
Amintiri din copilărie
Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...
Fluturi
Nu-mi plac fluturii ,
Cum îmi plăceau odinioară ,
Când primeam plăcere , culoare ,
Nu dureri sfâșietoare.
Nu-mi plac fluturii ,
Acum îi simt în mine ,
Ori de câte ori trec pe lângă tine ,
Și sincer , nu ai merita ,
Nu mi-ai merita fluturii ,
Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,
Pentru ca tu nu poți simți ,
Aripile unui fluture frânt .
Tu nu vrei să simți ,
Aripile unui fluture plăpând ,
Îndurerat , plouat,
Mort de iubire.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
De atâția ani...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-mi simt celula rumegând,
În gând...
Iar visu-mi este tot zburând,
În gheare sufletu-mi ținând,
Ca morții să îl dau sperând,
Curând...
Abisuri trec și mă-nspăimânt,
Pe aripi noaptea aducând,
Și văd tornade măturând,
Pământ...
Cobor lumini parcă plouând,
Iar foc se-ntinde vieți cerând,
Văd oamenii mereu săpând,
Mormânt...
Iar păsări nu mai văd zburând,
Aud doar îngerii cântând,
Și-n cântul lor m-aud în gând,
Urlând...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-adorm adesea prea curând,
Plângând...
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Natalia
Amintiri din copilărie
Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...
Fluturi
Nu-mi plac fluturii ,
Cum îmi plăceau odinioară ,
Când primeam plăcere , culoare ,
Nu dureri sfâșietoare.
Nu-mi plac fluturii ,
Acum îi simt în mine ,
Ori de câte ori trec pe lângă tine ,
Și sincer , nu ai merita ,
Nu mi-ai merita fluturii ,
Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,
Pentru ca tu nu poți simți ,
Aripile unui fluture frânt .
Tu nu vrei să simți ,
Aripile unui fluture plăpând ,
Îndurerat , plouat,
Mort de iubire.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
De atâția ani...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-mi simt celula rumegând,
În gând...
Iar visu-mi este tot zburând,
În gheare sufletu-mi ținând,
Ca morții să îl dau sperând,
Curând...
Abisuri trec și mă-nspăimânt,
Pe aripi noaptea aducând,
Și văd tornade măturând,
Pământ...
Cobor lumini parcă plouând,
Iar foc se-ntinde vieți cerând,
Văd oamenii mereu săpând,
Mormânt...
Iar păsări nu mai văd zburând,
Aud doar îngerii cântând,
Și-n cântul lor m-aud în gând,
Urlând...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-adorm adesea prea curând,
Plângând...
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Other poems by the author
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Sunt...
Sunt o poveste,
A inimii tale,
O floare ce crește,
Cu mii de petale.
Sunt cântec de dor,
Al iubirii pierdute,
Un câmp de mohor,
Cu flori necrescute.
Sunt lacrimi vărsate,
Din ochii-ți fierbinți,
Clipe deșarte,
Și lungi rugăminți.
Sunt doina de jale,
Din sufletul tău,
Frunza, ce-n cale,
Ți-o cântă mereu.
Sunt mersu' înainte,
Poteca, cărarea…
Icoanele sfinte,
Ce-ți plâng supărarea.
Sunt umbra la umbră,
Înger de pază,
Iubirea ce-ți curmă,
Tristețea ce-oftează.
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Sunt...
Sunt o poveste,
A inimii tale,
O floare ce crește,
Cu mii de petale.
Sunt cântec de dor,
Al iubirii pierdute,
Un câmp de mohor,
Cu flori necrescute.
Sunt lacrimi vărsate,
Din ochii-ți fierbinți,
Clipe deșarte,
Și lungi rugăminți.
Sunt doina de jale,
Din sufletul tău,
Frunza, ce-n cale,
Ți-o cântă mereu.
Sunt mersu' înainte,
Poteca, cărarea…
Icoanele sfinte,
Ce-ți plâng supărarea.
Sunt umbra la umbră,
Înger de pază,
Iubirea ce-ți curmă,
Tristețea ce-oftează.
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.