De atâția ani...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-mi simt celula rumegând,
În gând...
Iar visu-mi este tot zburând,
În gheare sufletu-mi ținând,
Ca morții să îl dau sperând,
Curând...
Abisuri trec și mă-nspăimânt,
Pe aripi noaptea aducând,
Și văd tornade măturând,
Pământ...
Cobor lumini parcă plouând,
Iar foc se-ntinde vieți cerând,
Văd oamenii mereu săpând,
Mormânt...
Iar păsări nu mai văd zburând,
Aud doar îngerii cântând,
Și-n cântul lor m-aud în gând,
Urlând...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-adorm adesea prea curând,
Plângând...
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 14 октября 2024
Added in favorites: 1
Views: 306
Poems in the same category
Cântec
Vânt pribeag ce știi de toate,
Lumea-n lat și-n lung străbați,
Spre durerea mea te-abate,
Înspre ochii înlăcrimați,
Suflă-ntruna cu putere,
Chiar de ninge, chiar de-s ploi,
Oblojește a mea durere,
Şi-adu-mi mândra înapoi.
Codrule cu frunza deasă,
De-ai văzut, de-ai cunoscut,
Pe frumoasa mea aleasă,
Freamătă al meu sărut,
Răspândește-l în poiană,
Pe-un trifoi cu patru foi,
Ca frumoasa-mi Cosânzeană,
Să se-întoarcă înapoi.
Murgule cu coamă-n vânt,
Ce copita-ți știe zarea,
Dacă pașii ei s-au frânt,
Ori i s-a pierdut cărarea,
Tu, necheză-n noaptea grea,
Fă să tremure pământul,
Să-mi audă inima,
Și să-i regăsesc cuvântul.
Lună albă, sus pe cer,
Ce-i veghezi visarea lină,
Pune-n raza ta mister,
Să-i aline noptea plină,
Spune-i blând că dorul arde,
Că-l purtăm triști amândoi,
Și că-n lume, orișiunde,
Drumul duce și-napoi.
Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,
Peste dealuri, peste văi,
Spune-i blând că așteptarea,
Fulgeră în ochi văpăi,
Suflă-i dorul meu în șoapte,
Fă-l să-i mângâie obrazul,
Găzduiește-o peste noapte,
Spulberând din ea necazul.
Codrule cu rădăcini,
Prinse-n vremea trecătoare,
De-ai văzut-o între străini,
Dă-i din frunza ta iertare.
Fă să-i crească-n pași lumina,
Drumul lin să-i faci spre casă,
Căci aștept bătu-m-ar vina,
Singur, ca o umbră ștearsă.
Izvor tainic din poveste,
Ce-ai văzut atâția pași,
Spune, unde doru-mi este,
Unde-s ochii ei cei dragi?
Curgi și du-i o mângâiere,
Spală-i gândul de-ntristare,
Lasă-i, susurând, plăcere,
Din iubirea mea cea mare.
Soare blând de dimineață,
Ce-i săruți pleoapa ușor,
Dă-i din raze o speranță,
Spune-i cât îmi e de dor.
Lasă-i strălucire-n cale,
Pasul fă-i-l voinicesc,
Să-i pot da îmbrățișare,
Și să-i spun cât o iubesc.
Dacă-i scris să se întoarcă,
Ca izvorul spre ocean,
Îi voi fi și țărm și barcă,
Și-oi iubi-o an de an,
Dar de-i dusă-n altă zare,
Fără gând de-a mai privi,
Voi rămâne ca o floare,
Ce nu-i dat spre a-nflori.
Drept cine-o să mă chemi?
drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit
drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori
iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Cântec
Vânt pribeag ce știi de toate,
Lumea-n lat și-n lung străbați,
Spre durerea mea te-abate,
Înspre ochii înlăcrimați,
Suflă-ntruna cu putere,
Chiar de ninge, chiar de-s ploi,
Oblojește a mea durere,
Şi-adu-mi mândra înapoi.
Codrule cu frunza deasă,
De-ai văzut, de-ai cunoscut,
Pe frumoasa mea aleasă,
Freamătă al meu sărut,
Răspândește-l în poiană,
Pe-un trifoi cu patru foi,
Ca frumoasa-mi Cosânzeană,
Să se-întoarcă înapoi.
Murgule cu coamă-n vânt,
Ce copita-ți știe zarea,
Dacă pașii ei s-au frânt,
Ori i s-a pierdut cărarea,
Tu, necheză-n noaptea grea,
Fă să tremure pământul,
Să-mi audă inima,
Și să-i regăsesc cuvântul.
Lună albă, sus pe cer,
Ce-i veghezi visarea lină,
Pune-n raza ta mister,
Să-i aline noptea plină,
Spune-i blând că dorul arde,
Că-l purtăm triști amândoi,
Și că-n lume, orișiunde,
Drumul duce și-napoi.
Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,
Peste dealuri, peste văi,
Spune-i blând că așteptarea,
Fulgeră în ochi văpăi,
Suflă-i dorul meu în șoapte,
Fă-l să-i mângâie obrazul,
Găzduiește-o peste noapte,
Spulberând din ea necazul.
Codrule cu rădăcini,
Prinse-n vremea trecătoare,
De-ai văzut-o între străini,
Dă-i din frunza ta iertare.
Fă să-i crească-n pași lumina,
Drumul lin să-i faci spre casă,
Căci aștept bătu-m-ar vina,
Singur, ca o umbră ștearsă.
Izvor tainic din poveste,
Ce-ai văzut atâția pași,
Spune, unde doru-mi este,
Unde-s ochii ei cei dragi?
Curgi și du-i o mângâiere,
Spală-i gândul de-ntristare,
Lasă-i, susurând, plăcere,
Din iubirea mea cea mare.
Soare blând de dimineață,
Ce-i săruți pleoapa ușor,
Dă-i din raze o speranță,
Spune-i cât îmi e de dor.
Lasă-i strălucire-n cale,
Pasul fă-i-l voinicesc,
Să-i pot da îmbrățișare,
Și să-i spun cât o iubesc.
Dacă-i scris să se întoarcă,
Ca izvorul spre ocean,
Îi voi fi și țărm și barcă,
Și-oi iubi-o an de an,
Dar de-i dusă-n altă zare,
Fără gând de-a mai privi,
Voi rămâne ca o floare,
Ce nu-i dat spre a-nflori.
Drept cine-o să mă chemi?
drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit
drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori
iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Other poems by the author
Tainic spre lumină
Mi-a înghețat tăcerea în privire,
Și n-am mai spus nimic, nici către cer,
Dar simt nevoia de iubire,
Atunci când la nimic nu sper.
Mi-e greu să mai adorm cu mine-n gânduri,
Și-mi pare viața un pământ străin,
În noaptea-n care nu mai am răspunsuri,
Mă caut printre lacrimi și suspin.
Tu, Doamne, știi că m-am pierdut în mine,
Când n-am știut a cerului culoare,
Și totuși vin, tăcut, înspre lumină,
Precum o frunză dusă de vârtej în zare.
Chiar dacă port în suflet vinovății nespuse,
Mai simt în piept o rază de-ndurare,
Precum lumina sfântă ce duhul o aduse,
În cel ce-și cere dreptul la iertare.
Nu vreau răspuns, nici semne de la Tine,
Ci doar să simt că nu-s uitat de tot,
Să-mi fii aproape când mi-e dor de mine,
Și să mă ierți că uneori nu pot.
Iar când nu pot să merg cu pasul frânt,
Să nu mă lași să cad sub greul meu,
Fă-mi, Doamne, din dezmăț mormânt,
Și dintr-un om pierdut … un fiu al Tău.
Ce bine de ei
Ce fericire pe orbi,
Nu mai pot să vadă,
Lumea abjectă,
Bătaia din stradă.
Nu le e dat să privească,
Omul modern,
Mânia cerească,
Ori incestul matern.
Ce bine de ei,
Cu bastonul prin zid,
Căci nu dau de mişei,
Care fur şi ucid.
Ochii îmi voi scoate,
Lumea s-o întunec,
Să trăiesc peste noapte,
Nepăsare să adulmec.
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
Tainic spre lumină
Mi-a înghețat tăcerea în privire,
Și n-am mai spus nimic, nici către cer,
Dar simt nevoia de iubire,
Atunci când la nimic nu sper.
Mi-e greu să mai adorm cu mine-n gânduri,
Și-mi pare viața un pământ străin,
În noaptea-n care nu mai am răspunsuri,
Mă caut printre lacrimi și suspin.
Tu, Doamne, știi că m-am pierdut în mine,
Când n-am știut a cerului culoare,
Și totuși vin, tăcut, înspre lumină,
Precum o frunză dusă de vârtej în zare.
Chiar dacă port în suflet vinovății nespuse,
Mai simt în piept o rază de-ndurare,
Precum lumina sfântă ce duhul o aduse,
În cel ce-și cere dreptul la iertare.
Nu vreau răspuns, nici semne de la Tine,
Ci doar să simt că nu-s uitat de tot,
Să-mi fii aproape când mi-e dor de mine,
Și să mă ierți că uneori nu pot.
Iar când nu pot să merg cu pasul frânt,
Să nu mă lași să cad sub greul meu,
Fă-mi, Doamne, din dezmăț mormânt,
Și dintr-un om pierdut … un fiu al Tău.
Ce bine de ei
Ce fericire pe orbi,
Nu mai pot să vadă,
Lumea abjectă,
Bătaia din stradă.
Nu le e dat să privească,
Omul modern,
Mânia cerească,
Ori incestul matern.
Ce bine de ei,
Cu bastonul prin zid,
Căci nu dau de mişei,
Care fur şi ucid.
Ochii îmi voi scoate,
Lumea s-o întunec,
Să trăiesc peste noapte,
Nepăsare să adulmec.
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.