Apăsare

Departe cu minciuna, 

N-ai lăsat-o pe niciuna,

Dar de ce o înfăptuiești, 

Nu știi că acum greșești?

Cu ea nu treci de necaz, 

Ce să faci în orice caz? 

Cu cuvinte o silești,

Dar minciuna o ivești.

E-o greșeală foarte mare,

Știi ce înseamnă asta oare? 

Iar c-o treaptă în jos cadeai,

Oare încredere mai ai?

Iar bătaie tu nu vrei,

Eu mai număr un, doi, trei.

   Autor: Nicoleta Postovan 

Când binele se desparte,

De rău e foarte bine.

Dar alegerea îți este,

Veșnica doar pentru tine.

Răul e atrăgător,

Te înșală, nu-i de bine,

Căci ajungi foarte ușor 

Unde nu-i pentru tine.

Dacă pași ți se-nreapata ,

Că să faci bine mereu...

Acesta ti-se întoarce,

Simți că așa va fi mereu .

Ai ales e libertate,

Este alegerea ta...

Faci ce vrei cu viața ta...

Dar oare la judecată,

Ce vei face atuncea.

Vino Dumnezeu ta așteaptă...

Să faci bine, fără rău,

Întoarce-te cu credință,

Unde-i este locul tău.

Totul e alb, privirea mi-e albă,

Iar iarna bea țurțuri la halbă,

Ninge ciudat din pământ către cer,

Iar vântul turbat împrăștie ger.

Totul e alb, și albă mi-e fața,

Iar iarna sub soare-și dă viața,

La berărie se vinde zăpadă,

Lumea consumă troiene în stradă.

Totul e alb, și beția mi-e albă,

Calul îmi paște gheață, nu iarbă,

Printre ninsori sub un soare defunct,

Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.

Totul e alb, și urma rămasă e albă,

Iarna îmi stă adormită sub barbă,

Ninge ciudat din ochii mei către cer,

Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.

Să judeci ale mele fapte...

Greșit-am, oare, cu ceva

De toci aşa mărunt, mărunt,

Cam tot ce e în viaţa mea?

Întoarce-ţi faţa către tine,

Doreşte-ţi să te schimbi cumva!

Aşa, poate, mă uiţi pe mine

Şi faci ceva cu viaţa ta.

Nu plânge altul pentru tine

Şi nici nu vrea durerea ta.

De ce te-ar mai durea pe tine

Durerea surdă a altcuiva?

Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii

Nu critica şi nici huli,

Doar uită-te la umbra ta

Şi, poate, vezi ce om devii.

Toamna este doamna vopsită-n roșu care-ți zâmbește-n fugă!

Nu te cunoaște dar îți vorbește în timp ce-și lasă să-i cadă agale câte o frunză....

(Horia Stanicel 24oct 2019-Irepetabila iubire)

Aho, aho dragi gospodari,

Iată c-am ajuns ș-aici,

Cu urări din alea tari

Pentru mari și pentru mici!

Înc-un An a mai trecut,

Cu bine la-ți și sfârșit!

Altul Nou s-a început 

Peste prag eu v-am pășit.

Belșug mare v-am adus 

Când ma-ți întâlnit:

Fără să-mi mai fi propus

V-am urat un ,,Bun Venit"!

Și acum vă mai doresc;

Sănătate nesfârșită,

Fericire vă mai cresc

Peste tot fie găsită.

Să vă fie luminat,

Mereu gata de ajutor

Sufletul cel fermecat

În moment neștiutor. 

La bani să nu visați

Să-i luați pe meritate,

Chiar de vă-mpiedicați 

Mereu de nedreptate.

Stimă și respect s-aveți,

Reciproc să le-mpărțim 

În Domnul să mai credeți

Și dorințele-mplinim.

S-ajungeți și prin alți ani

Cu frumoase amintiri, 

Fiind și mai suverani 

În dulcele povestiri!

Clopoței și clopoțele 

Sună-n depărtări,

Iată c-au adus și ele

Diferite iar noi zări...

Zări de lacrimi fericite

Ce cu drag vor alunga,

Apele-ți nedumerite

Pe care le vor lega.

Zâmbetul să nu-ți dispară,

Ai grijă de el,

Viața-ntreagă ți-o prepară

Niciodată nu mă-nșel.

Datoria eu mi-o fac,

Destin bun eu ți-am descris, 

Acum plec încet tic-tac,

Tu ai grijă ce-ai decis!

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

Cuprins de tăcere,

Am învățat a urla,

Pe buze, cu miere,

Am deprins a tăcea.

Trăind în lumină,

Treptat mă întunec,

Grâu din neghină,

Spre ceruri alunec.

Cuprins de iubire,

Accept orișice,

Orbit în privire,

Nu contează de ce...

Strivit de cuvinte,

Învăț să ascult,

Ce va fi înainte,

Îmi pare demult.

Cuprins de plăceri,

Să sufăr mi-e lesne,

Sleit de puteri,

Murmur pricesne.

Trăind pe pământ,

Învăț ca să zbor,

Privind un mormânt,

Nu uit c-am să mor...

Amicului răcit

De când cu gripă, febră mare,

Și cu durerea până-n os,

Al meu amic cu nasul mare,

A devenit cam... secretos.

Unui ceasornicar

Intrând în bordel cam beat,

Etalându-și toată garda,

Matroana i-a sugerat,

Să nu-ntindă prea mult Coarda.

Femeia de serviciu

Ea, femeia de serviciu,

Are doar un singur viciu,

Când mă văd cu toți amicii,

Îmi creează deservicii.

Șah cu vecina

După ce-am servit dejunul,

În împrejurări obscure,

Cu tact i-am cedat nebunul,

Iar ea sfioasă, două ture...

Unui Gardian

Nu vreau grad de căpitan,

Fă-mă mamă gardian,

Toată lumea să mă ştie,

Om corect la puşcărie.

Unui Gardian

De când lucrezi la puşcărie,

Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,

Te-nchizi în baie stând pe tron,

Şi baţi cu lingura-n castron.

Casierița

Casierița de la mol,

Cu ochi vineți apărea,

Și într-o zi s-a dat de gol,

Ea și-acasă încasa.

La poker

Joc des poker cu un ciung,

Aproape în fiecare lună,

Și de atâta timp, n-ajung,

Să-l văd cu o mână bună.

Nepotrivire

În sfârșit să-i fac pe plac,

I-am luat lui coana mare,

Minunați pantofi de lac,

Însă ea, s-a dus la mare.

Lui Costică

Ospătarul meu Costică,

Vrând în tenis să răzbească,

Renunță subit, de oftică,

Căci voia doar să servească.

Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,

Și iarăși mă minți că ai râs,

Și iarăși ascunzi niște patimi,

Sub tristul și blândul surâs.

Și iar înflorește uscata grădină,

Și iar mi te pierd printre flori,

Și sufletu-ți plânge-n surdină,

Și iarăși privești înspre nori.

Și iarăși vântul începe s-adie,

Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,

Și toamna din tine iarăși învie,

Și plângem nefiresc amândoi.

Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,

Și iarăși mă minți că-i lumină,

Și-ți plânge și ochii, și glasul,

Și cauți întruna la toate o vină.

Și iar va veni într-adins o durere,

Și iar va pleca negreșit înapoi,

Și iarăși mintea și nervii v-or cere,

Și iarăși va plânge sufletu-n noi.

Îmi cântă doru-n depărtare,

Din codri verzi, de pe poteci,

Și-un murmur rece de izvoare,

Îmi spune întruna c-ai să pleci.

Din praf și umbre nasc stihii,

Și plânge struna de vioară,

Și-aș vrea arcușul ei să fii,

Dar încă nu e primăvară...

Plângând ascult numai tăcerea,

Și-mi pare a fi un lung festin,

Încerc să-ngrop sub ploi durerea,

Dar într-o clipă nor devin.

Apoi opresc, să uit de toate,

Să-mbrac uitarea-n trup divin,

Căci viața-i duhul ce se zbate,

În carnea unui lut străin...

Și mă îndrept spre zări absente,

Spre visul care nu-i al meu,

Mișcările îmi sunt inexistente,

Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.

Și totuși, tremurând sub stele,

Mă-nalț din norii mei târzii,

Și strig cu fața-ntre zăbrele,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Încet ne-ndreptăm spre dezastru, 

Într-o lume condusă de orbi, 

Soldați se-antrenează în castru, 

Cum să scoată ochii la corbi. 

Muți ne vorbesc la tribune, 

Înțelege ce vrea fiecare, 

Haosul s-a așternut peste lume, 

Și nimeni nu mai are scăpare. 

Ologii ne poartă-n spinare, 

Cu viteze de maxim record, 

Și zilnic se umplu spitale, 

Cu mame ce imploră avort. 

Mălaiul e și el pe sfârșite, 

Subnutriții votează îmbuibații, 

Apoi cu priviri moleșite, 

Înalță spre cer acuzații. 

Apar sfinți și Hristoși peste tot, 

Minuni ceas de ceas au făcut, 

Dracii dansează lângă Chivot, 

Și fac legământ cu omul căzut.