Schimbare

Țin rana strâns, iar sângele se-adună,

ca roua grea pe rugul unor spini,

și cartea mea, cu slovele-mpreună,

devine strigătul lipsit de rădăcini.

Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,

aștern o filă ce nu va mai pieri,

iar focul stins ce întremează ceața,

va naște cerul nopții de a doua zi.

Din rana mea se-nalță un poem,

ce-și plânge rostul într-o lume surdă,

iar ultimul meu sânge, ca un semn,

prin versuri e-ndemnat să zburde.

Acum salut pământul și uitarea,

dar las un vers să-mi fie testament,

cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,

iar rana mea va fi al lor prezent.

Și dacă tot ce scriu va fi uitat,

cum valul șterge urmele discret,

las rana mea, un far întunecat,

să ardă-n calea unui alt poet.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Slechts een woord

Willekeurig gezegd

Meedogenloos

Het slaat me neer.

het hart gelooft

Het denken meet het,

De stilte is verdwenen

Voor altijd.

Helaas is dat mijn aard,

Maar altijd in mijn gedachten zeg ik dit:

"Wordt niet boos!"

word niet boos, word niet boos

Woorden kunnen bedriegen.

word niet boos, word niet boos

Dat geen enkele woede goed is.

Misschien word je wel eens onbedoeld geraakt

In één woord: het is niet gepast.

word niet boos, word niet boos

Kom op, lach en luister naar mijn advies.

Slechts een woord

Het brengt mij zware gedachten

En alleen met hen

Het omringt mij.

Het is jaloezie

Het komt als een last

En een onbeschrijfelijke nachtmerrie

De nacht in de droom daalt neer.

Helaas is dat mijn aard,

Maar altijd in mijn gedachten zeg ik dit:

"Wordt niet boos!"

word niet boos, word niet boos

Woorden kunnen bedriegen.

word niet boos, word niet boos

Dat geen enkele woede goed is.

Misschien word je wel eens onbedoeld geraakt

In één woord: het is niet gepast.

word niet boos, word niet boos

Kom op, glimlach en luister naar het advies.

En je zult het weten

Om u te vertellen

Hoe dan ook,

iedereen die

Wordt niet boos!

word niet boos, word niet boos

Woorden kunnen bedriegen.

word niet boos, word niet boos

Dat geen enkele woede goed is.

Wordt niet boos!

M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,

Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,

O boală-n mine arde,

Neputința mă bate,

Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.

Unde e eu cea din trecut?

De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?

M-a alungat mai departe.

M-a dat afară.

Nu a vrut să mai fi putut.

Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?

Din ce pricină trece timpul meu?

Trec și nu-mi vindec sufletul,

Îmi las doar cicatrici,

Adânci ca un ocean secetos.

Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,

Sunt doar o adolescentă

Care încearcă să trăiască

Într-un distinct mod decât cel normal.

Am zile în care consum alcool,

Dar nu-s alcoolică.

Am zile în care nici nu mănânc,

Dar da, sunt anemică.

Încerc să renunț la vicii.

Să fii anemic e un lucru groaznic.

Personal,simt cum corpul mi-e preluat

De o identitate necunoscută.

M-am plictisit de acel sfat:

"Ia și mănâncă!"

Ei cred că e așa ușor să o faci,

Dar când ajungi să fii în situația de față

Realizezi că e chiar greu.

Dezamăgirea apare când nu reușești

Și îți e din ce în ce mai rău...

Curge printr-o găurică 

Cu pasant prin pasarică 

O direcție mai mică 

Strâmtorată fără frică 

Doar până la pulicică!

Arde arde arde arde tare

Nu mă doare ți se pare

Țin să urlu în mișcare

Că nu mă cunoști matale

Când mi-e rău sau bine, jale!

Când o simt așa voioasă 

Scot și fața de pe masă 

Chiar și pernele din casă 

Că e fata bucuroasă,

Să mai ies așa din transă!

Poate mâine se repetă 

Jetul vine nu regretă 

Daca sensul e miscare

Nu ma supăr de e mare,

Că nu doare asa tare!

Versuri: C.L.

Toate drepturile rezervate @2024

Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Eu nu-mi sunt carapacea,

Nu-mi sunt cuvertura

Care poartă uzura,

Care nu-mi dă pacea

De a avea liniște.

De a-mi lăsa gândurile să se miște.

Sunt mai mult decât aspectul

Care nu și are efectul,

Decât defectul

Care nu-mi aduce respectul,

Decât imperfectul

Față de care-i invizibil intelectul.

Apar ca fiind un obiect,

Niciodată perfect,

Mereu un poem incomplet

Scris de un defect poet.

Aș vrea să mi se cunoască inteligența,

Să-mi fie vizibilă divergența.

de Beatrice Lotreanu

Când voi scăpa de lanțuri Doamne,

La mâini să nu mai simt cătușa,

Să cad ca frunza peste toamne,

Iar viața să-mi deschidă ușa?

Și stau plecat, cu părul ud,

Și rumeg frunzele de dud,

Mătasea-mi crește pe sub piele,

De teamă mă-nvelesc cu stele.

Și mult aș vrea să plec, să zbor,

Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,

Spre-un iad lăuntric tot cobor,

Cărând dezamăgiri în spate.

Când voi scăpa de juguri Doamne,

Să nu mai trag ca boul de pripas?

Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,

Căci numai cerul mi-a rămas.

Îmi croncăne un corb la geam,

Crezând că-i moartea, am deschis,

Însă eram eu, și-n cioc țineam,

Coșciugul meu cu semnul interzis.

Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,

De firea mea umană și de viață,

Să fiu un fulg ori picătura ploii,

Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.

Mai lasă de la tine câteodată,

Și pune-ți lacătul la gură,

Că vorba odată aruncată,

Împrăștie venin și ură.

Mai rătăcește printr-o carte,

Și adulmecă cuvinte noi,

Şi începe zilnic a le împarte,

La cei mânjiți de tine cu noroi.

Mai pune capul jos pe pernă,

Şi fugi cu gândul în văzduh,

Şi lasă dragostea maternă,

Să te cuprindă ca pe-un prunc.

Mai lasă de la tine creștinește,

Atunci când ești obijduit,

Căci sufletul se îndumnezeiește,

Din oful celui oropsit.

Mai caută să cucerești pustiul,

Și poartă-ți crucea fără ofensă,

Și va veni la tine de îndată Fiul,

Cu veșnicia în ceruri, recompensă.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Miroase a parfum în beci,

Buchetul vinului se varsă,

Afară suflă vânturi reci,

Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.

Orașul a căzut în beznă,

Îmi cântă un ţigan la cap,

Valsez lejer din gleznă,

Cu partenera din ciorap.

Îmi curge somnul în pahar,

Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,

Parfumu-n beci e tot mai rar,

Şi iarna-și caută culcuș.

M-am prăbușit cu capul pe genunchi,

Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,

Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,

Ca să le dărui unui muribund de-a valma.

Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,

Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,

Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,

Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.

Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,

Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,

Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,

Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.

N-am mai dormit de când eram un biet copil,

Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,

Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,

Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.

M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,

M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,

I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,

Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.

Doar vântul nopții poate,

Să-ți poarte-al meu oftat,

Prin viscol de uitare,

Prin timpul destrămat.

Iar plânsul ce îți pare,

Atât de nevăzut,

Va inunda pământul,

Sub pasul tău tăcut.

Iar seara, când tăcerea,

Te va chema-napoi,

Vei auzi departe,

Un glas străin prin ploi.

Și poate-n acea clipă,

Când ceru-ți va fi gol,

Vei regăsi-n tăcere,

Și gestul tău frivol.

Și-atunci, de va fi astfel,

Să nu-mi mai scrii nicicând,

Căci dorul ce se-ntoarce,

E cel mai greu mormânt.