În mine...
În mine se sting prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Și umbra de mine se teme,
Că-n pământ zi de zi tot cobor.
Noaptea în brațe îmi doarme,
De zi, nici o veste nu știu,
Pe creștet parcă am coarne,
Iar trupul mi-l simt un sicriu.
La masă vin îngeri ciudați,
Beau sânge din venele mele,
Și pleacă apoi rușinați,
Cu lacrima mea către stele.
Aș vrea ca să țip, să vorbesc,
A lumii tăcere însă mă-neacă,
Mă biciuie acei pe care-i iubesc,
Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.
În mine se frâng prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,
Și cere strident ajutor...
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 29 мая 2024
Added in favorites: 1
Views: 518
Poems in the same category
🎤 Monolog: Ecouri de dor
Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.
Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?
De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?
De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?
Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.
Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,
atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.
Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,
dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.
Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.
Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.
Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou
ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.
Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,
poate o să învăț să trăiesc fără tine…
Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.
Și ecourile dorului…
ele nu mor niciodată.
Două prăjiturele
Să ştii, noi doi iubito
Suntem frânturi de cer,
Date prin ciocolată
Şi lutul efemer.
Suntem făcute-n casă
De către aceeaşi mână,
Pudrate cu mult zahăr
Şi prafuri de ţărână.
Două prăjiturele
Cu aromă de pământ,
Ce vor sfârşi în gura
Aceluiaşi mormânt.
Dar făr' a lor dulceaţă
Ce va urca la cer,
Să fie judecată
De Dreptul Patiser.
Străinătatea
Străinătate blestemată
M-ai amăgit că o să pot!
Am ajuns chiar prea departe
Știind că pot să mai înot.
Prin adâncimi m-am scufundat,
Sperai să mă înec...
Dar oceanul liniștit,
Pot încă să-l mai trec.
Am lăsat părinți acasă,
Ce-mi duc dorul neîncetat!
Mai amăgit străinătate
De lângă ei eu am plecat.
Acum suspină sufletul prin lacrimi
Ce se adâncesc în oase.
Să rămâi tu blestemată
Ca-i luat pe toți din case.
Rădăcini îndurerate
Din familii sunt plecate.
Muncesc pentru bani,
rămân doar cu păcate.
Am alergat atâția ani la rând
Doar după bani, am înțeles...
Pe când părinții mei iubiți,
Se roagă pentru al meu succes.
Am ales să merg doar înainte
Fără căi ce nu au sens.
Străinătate blestemată
N-ai avut pe altul de ales?
Mult timp chiar a trecut
probabil că sunt ani.
N-am adunat nimic mai mult,
Decât sudoare și doi bani.
Ofer
Ce rost m-ai au acele cautari
In univers , doar n-am gasit
Regret ca toamnele is reci
Regret ca soarta nu ne e amic
Sperante-n gol,dar marginite
Ca sabia plecata in jos
Nu este floare ca si tine
Cred ca la viata m-ai intors
Stiind ca tu, tu-mi aparitii
Ofer eu luna, soare luminat
Un cer cum a mai fost atunci
Ramas in nopti ce sau uitat
De ce ai tradat a soarelui caldura
Stia-i ca astfel ma vei condamna
Doar tu , ce rost regrete ,au acuma
Nu-s eu de vina, si nu te voi ierta
Ofer o zi , m-ambratisezi
Ma sting usor, iar tu ma pierzi
Pasind pe mal,imi luminezi
Ramin pe loc , dar evadezi.
Trecind ades, ma i-au fiori
Clipele stinse, acel dor
Zimbind sfios ca n-am fost ieri
Nespusa dragoste si mor!!
Sufletul cere...
O îmbrățișare de la tine
Sufletul mereu îmi cere
Nu știe că nu are cine
Tu ești doar dor și o tăcere...
Zâmbetul ce m-a fermecat
Ochii ar vrea să îl vadă
Dar ei nu stiu că ai plecat
Și-ai tăi nu vor să îi revadă...
Un vin născut din tine
Sufletul mereu îmi cere
Nu știe că nu are cine
Tu ești doar gânduri și durere...
Sufletul, ochii și brațele te cer
Într-o clipă de sublimă plăcere
Nu știu că ai fost trecător
Și că te întorci...e o părere
🎤 Monolog: Ecouri de dor
Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.
Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?
De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?
De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?
Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.
Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,
atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.
Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,
dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.
Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.
Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.
Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou
ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.
Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,
poate o să învăț să trăiesc fără tine…
Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.
Și ecourile dorului…
ele nu mor niciodată.
Două prăjiturele
Să ştii, noi doi iubito
Suntem frânturi de cer,
Date prin ciocolată
Şi lutul efemer.
Suntem făcute-n casă
De către aceeaşi mână,
Pudrate cu mult zahăr
Şi prafuri de ţărână.
Două prăjiturele
Cu aromă de pământ,
Ce vor sfârşi în gura
Aceluiaşi mormânt.
Dar făr' a lor dulceaţă
Ce va urca la cer,
Să fie judecată
De Dreptul Patiser.
Străinătatea
Străinătate blestemată
M-ai amăgit că o să pot!
Am ajuns chiar prea departe
Știind că pot să mai înot.
Prin adâncimi m-am scufundat,
Sperai să mă înec...
Dar oceanul liniștit,
Pot încă să-l mai trec.
Am lăsat părinți acasă,
Ce-mi duc dorul neîncetat!
Mai amăgit străinătate
De lângă ei eu am plecat.
Acum suspină sufletul prin lacrimi
Ce se adâncesc în oase.
Să rămâi tu blestemată
Ca-i luat pe toți din case.
Rădăcini îndurerate
Din familii sunt plecate.
Muncesc pentru bani,
rămân doar cu păcate.
Am alergat atâția ani la rând
Doar după bani, am înțeles...
Pe când părinții mei iubiți,
Se roagă pentru al meu succes.
Am ales să merg doar înainte
Fără căi ce nu au sens.
Străinătate blestemată
N-ai avut pe altul de ales?
Mult timp chiar a trecut
probabil că sunt ani.
N-am adunat nimic mai mult,
Decât sudoare și doi bani.
Ofer
Ce rost m-ai au acele cautari
In univers , doar n-am gasit
Regret ca toamnele is reci
Regret ca soarta nu ne e amic
Sperante-n gol,dar marginite
Ca sabia plecata in jos
Nu este floare ca si tine
Cred ca la viata m-ai intors
Stiind ca tu, tu-mi aparitii
Ofer eu luna, soare luminat
Un cer cum a mai fost atunci
Ramas in nopti ce sau uitat
De ce ai tradat a soarelui caldura
Stia-i ca astfel ma vei condamna
Doar tu , ce rost regrete ,au acuma
Nu-s eu de vina, si nu te voi ierta
Ofer o zi , m-ambratisezi
Ma sting usor, iar tu ma pierzi
Pasind pe mal,imi luminezi
Ramin pe loc , dar evadezi.
Trecind ades, ma i-au fiori
Clipele stinse, acel dor
Zimbind sfios ca n-am fost ieri
Nespusa dragoste si mor!!
Sufletul cere...
O îmbrățișare de la tine
Sufletul mereu îmi cere
Nu știe că nu are cine
Tu ești doar dor și o tăcere...
Zâmbetul ce m-a fermecat
Ochii ar vrea să îl vadă
Dar ei nu stiu că ai plecat
Și-ai tăi nu vor să îi revadă...
Un vin născut din tine
Sufletul mereu îmi cere
Nu știe că nu are cine
Tu ești doar gânduri și durere...
Sufletul, ochii și brațele te cer
Într-o clipă de sublimă plăcere
Nu știu că ai fost trecător
Și că te întorci...e o părere
Other poems by the author
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
Vorbe…
Azi lumea îți va spune-n mod firesc,
Că nu sunt bun, că-s cam ciudat,
Și nu sunt dintr-un os domnesc,
Ci din popor sunt scăpătat...
Și multe vorbe vor veni șiroaie,
Ocări și bârfe, și sudalme,
Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie,
Ba chiar ca să te ia la palme.
Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire,
Povești și amenințări duium,
Că-atâta timp, cât noi avem iubire,
Nimic nu ne va sta în drum.
Căci vorbele se spulberă în vânt,
Ca frunza arsă-n miez de toamnă,
Iar noi purtați de-aceleași legământ,
Vom ține pruncii nostri-n palmă.
Ne-or judeca, dar fără de temei,
Căci poartă-n suflet numai ură,
Eu, însă simt, cum ochii mei,
Îți sorb iubirea gingașă și pură.
Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,
Obrajii vor culege niscai riduri,
Că-n lumea asta plină de stihii,
Doar dragostea ridică ziduri,
Și nu-i destinul scris de gura rea,
Nici soarta frântă de blesteme,
Și-atâta timp cât palma mea,
Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.
Doar iubind …
Doar iubind poţi cere lunii,
Peste tine să coboare,
Al său clar şi-a sa splendoare,
Şi lumini rupte din soare.
Doar iubind poţi cere apei,
Peste tine lin să curgă,
Ca iubirea-ţi să ajungă,
Dintr-o clipă, viaţă lungă.
Doar iubind, codrului poţi cere,
A sa umbră şi răcoare,
Triluri de privighetoare,
Şi un murmur de izvoare.
Doar iubind, vântului poţi cere,
A sa blândă adiere,
Să-ţi trezească acea plăcere,
Ce-o trăiai în luni de miere.
Doar iubind poţi cere vieţii,
Lin să cearnă peste tine,
Sentimente dulci, sublime,
Risipind sumbre destine
S-a făcut așa târziu...
Nu mai suflă vântu-n pânze,
Ci vâslesc mereu din greu,
Toamna dorm pe pat de frunze,
Învelit în curcubeu.
Norul umbră nu-mi mai face,
În răcoare mă visez,
Stau ca puiul în găoace,
Și aștept să eclozez.
În văzduhuri uliul țipă,
Se rotește vreme lungă,
Viața mi-o adun în pripă,
Moartea trebuie s-ajungă.
Se bat cuiele-n sicriu,
Numai ploaia mă mai plânge,
S-a făcut așa târziu...
Vântul suflă iar în pânze.
E toiul nopții...
E toiul nopții și încă-i supărare,
Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,
E ziua-n care nu este împăcare,
Când totul e pustiu, arid și părăsit.
E toiul nopții și încă se respiră,
E toamna care-ncet se pierde,
Și suntem frunze care se răsfiră,
Din ramura ce încă-i verde.
E toiul nopții și încă avem păreri,
Și parcă-n ușă bate primăvara,
Dar brusc apar de peste tot dureri,
Și infinit de lungă ni se pare seara.
E toiul nopții și încă avem timp,
Ca zorii zilei să ne prindă alături,
Și hai să facem nebunatic schimb,
Nimic pentru un pat și două pături.
E toiul nopții și stele au asfințit,
Iar vraja lunii veni să ne înhațe,
Și-n zori surprinși ne-am pomenit,
Pe jos dormind ținându-ne în brațe.
Aleargă...
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Calcă cu pasul pe rană și sânge,
De mână mă prinde ca pe o stea,
Căci noapte mi-e tristă și plânge.
Aleargă spre mine, aleargă întruna,
Căci lațul de gât mi se strânge,
Cară în spate de-o fi și furtuna,
Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.
Aleargă spre mine, aleargă o zi,
Amurgul de aramă lasă-l în spate,
De mână mă prinde, nu te opri,
Căci inima abia de-mi mai bate.
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Căci moartea e iute, te întrece,
Privește spre cer cum cade o stea,
Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
Vorbe…
Azi lumea îți va spune-n mod firesc,
Că nu sunt bun, că-s cam ciudat,
Și nu sunt dintr-un os domnesc,
Ci din popor sunt scăpătat...
Și multe vorbe vor veni șiroaie,
Ocări și bârfe, și sudalme,
Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie,
Ba chiar ca să te ia la palme.
Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire,
Povești și amenințări duium,
Că-atâta timp, cât noi avem iubire,
Nimic nu ne va sta în drum.
Căci vorbele se spulberă în vânt,
Ca frunza arsă-n miez de toamnă,
Iar noi purtați de-aceleași legământ,
Vom ține pruncii nostri-n palmă.
Ne-or judeca, dar fără de temei,
Căci poartă-n suflet numai ură,
Eu, însă simt, cum ochii mei,
Îți sorb iubirea gingașă și pură.
Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,
Obrajii vor culege niscai riduri,
Că-n lumea asta plină de stihii,
Doar dragostea ridică ziduri,
Și nu-i destinul scris de gura rea,
Nici soarta frântă de blesteme,
Și-atâta timp cât palma mea,
Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.
Doar iubind …
Doar iubind poţi cere lunii,
Peste tine să coboare,
Al său clar şi-a sa splendoare,
Şi lumini rupte din soare.
Doar iubind poţi cere apei,
Peste tine lin să curgă,
Ca iubirea-ţi să ajungă,
Dintr-o clipă, viaţă lungă.
Doar iubind, codrului poţi cere,
A sa umbră şi răcoare,
Triluri de privighetoare,
Şi un murmur de izvoare.
Doar iubind, vântului poţi cere,
A sa blândă adiere,
Să-ţi trezească acea plăcere,
Ce-o trăiai în luni de miere.
Doar iubind poţi cere vieţii,
Lin să cearnă peste tine,
Sentimente dulci, sublime,
Risipind sumbre destine
S-a făcut așa târziu...
Nu mai suflă vântu-n pânze,
Ci vâslesc mereu din greu,
Toamna dorm pe pat de frunze,
Învelit în curcubeu.
Norul umbră nu-mi mai face,
În răcoare mă visez,
Stau ca puiul în găoace,
Și aștept să eclozez.
În văzduhuri uliul țipă,
Se rotește vreme lungă,
Viața mi-o adun în pripă,
Moartea trebuie s-ajungă.
Se bat cuiele-n sicriu,
Numai ploaia mă mai plânge,
S-a făcut așa târziu...
Vântul suflă iar în pânze.
E toiul nopții...
E toiul nopții și încă-i supărare,
Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,
E ziua-n care nu este împăcare,
Când totul e pustiu, arid și părăsit.
E toiul nopții și încă se respiră,
E toamna care-ncet se pierde,
Și suntem frunze care se răsfiră,
Din ramura ce încă-i verde.
E toiul nopții și încă avem păreri,
Și parcă-n ușă bate primăvara,
Dar brusc apar de peste tot dureri,
Și infinit de lungă ni se pare seara.
E toiul nopții și încă avem timp,
Ca zorii zilei să ne prindă alături,
Și hai să facem nebunatic schimb,
Nimic pentru un pat și două pături.
E toiul nopții și stele au asfințit,
Iar vraja lunii veni să ne înhațe,
Și-n zori surprinși ne-am pomenit,
Pe jos dormind ținându-ne în brațe.
Aleargă...
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Calcă cu pasul pe rană și sânge,
De mână mă prinde ca pe o stea,
Căci noapte mi-e tristă și plânge.
Aleargă spre mine, aleargă întruna,
Căci lațul de gât mi se strânge,
Cară în spate de-o fi și furtuna,
Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.
Aleargă spre mine, aleargă o zi,
Amurgul de aramă lasă-l în spate,
De mână mă prinde, nu te opri,
Căci inima abia de-mi mai bate.
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Căci moartea e iute, te întrece,
Privește spre cer cum cade o stea,
Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!