S-a făcut așa târziu...

Atât de atipici, de diferiți

unii prea triști, alții prea fericiți.

Și totuși, cu toți ne rotim

pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim

de orgoliile noastre care sună

a fală deșartă fără o faptă bună

iar pe cap a mândriei cunună

o purtăm ca pruncul purtat de mumă.

Oameni, enigme cea ascund

taine ce străbat prin veacuri

precum apele subterane pătrund

spre suprafețe pe care le inundă

și pentru care nu găsești leacuri.

Suflete deschise care urc la cer

într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”

Oameni, cărți frumoase la copertă

pentru care uneori se regretă

momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit

și în loc de o lume frumoasă, bună

la un moment dat ai descoperit

un univers de lașitate și ranchiună

și te doare și te simți dezamăgit

dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.

Oamenii, precum o ceașcă de cafea

care de dimineața te trezește la viață

sau alții precum fulgii de nea

care dau buzna în viața ta.

Unii sunt adevărate binecuvântări

cu care ești răsplătit de Dumnezeu

alții vin în viața ta ca și învățări

ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.

 Dzengan Anna 12.03.2021

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La leçon sur le cube

Un morceau de pierre est pris,

il sculpte avec un ciseau de sang,

brille avec l'œil d'Homère,

il est gratté de rayons

jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.

Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois

avec ta bouche, avec la bouche des autres

et surtout avec la bouche de l'infante.

Après cela, un marteau est pris

et soudain un coin du cube s'effondre.

Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :

- Quel cube parfait cela aurait été

s'il n'y avait pas eu un coin cassé !

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Ineca-tu-m-am de parfumul morbid,

Desele crengi, in sicriu' de molid...

Infrigurat e universul lui Saturn,

Hercul' infrange, eu nu curm.

Parfumul efemer, al dragostei etern,

Legatura rupta a materialului tern.

Ura, desparte numeroase turme,

Iubirea despica ale inimii urme... 

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un cuțit înfipt în splină,

Şi nu doar rana mă durea,

Ci faptul c-am avut și eu o vină.

O vină, dacă ar fi însemna,

Iubirea mea profundă și senină,

Și lasă-mă să-ți spun ceva,

Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un călău din evul mediu,

Și nu tăișul bardei mă durea,

Ci vina mea aflată sub asediu.

Și vreau să-ți spun că acea vină,

E oarba dragoste, un ritual tabu,

Iar orb fiind, eu am văzut lumină,

Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…

Eu nu mi-am tras încă săgeata,

Și n-am nici bardă, nici cuțit,

Purced la braț acum cu soarta,

Şi-s vinovat… că te-am iubit!

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

Din zori tot plouă neîncetat,

Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,

Mă plimb pe uliţa din sat,

Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.

Trec ani în stoluri peste mine,

Se lasă vreme rea şi-n trup,

Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,

Şi urlu lung la viaţă ca un lup.

Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,

Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,

În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,

Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.

Cârcei de holbură se caţără pe uşă,

În curte iarba îmi întunecă fereastra,

Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,

Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.

Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,

Acasă n-au mai fost de ani şi ani,

Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,

Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.

Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,

Că am sfârşit cu inima mâhnită,

Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,

Pe prispa casei aproape prăbuşită.

Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,

Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,

Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,

Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.

Luna stă să nască,

Și urlă la lup,

Moașa-i pământească,

Însă n-are trup.

Soarele-i poznașul,

Ce-a produs pricina,

Se ascunde lașul,

Ca să-i uite vina.

Roșie, pustie,

Stă tristă și plânge,

Parcă-i o stafie,

Înmuiată-n sânge.

Mâine în zori de zi,

Spune un oracol,

Ea va zămisli,

Un mare miracol.

Soare nu va fi,

Nici Lună completă,

Ci ne vom trezi,

C-un pui de cometă.

Dacă soarta m-ar lăsa,

Să te fac cu mâna mea,

Aş lua un boț de humă,

Și o inimă de mumă,

Aş lua un glas de înger,

Şi o ramură de sânger,

Și un pic de praf de stele,

Să fii maica mamei mele,

Aş lua boabe de rouă,

Pentru buzele amândouă,

Și lumini din univers,

Pentru al tău surâs imens,

Aş lua flori din năframă,

Să te fac frumoasă mamă

Şi culori din curcubeu,

Pentru copilașul meu,

Aş lua din cer iertare,

Să-ți pun fire iubitoare,

Și aș plânge peste tine,

Să fii lacrimă din mine,

Aş lua farmec de zână,

Și te-aș face cea mai bună,

Și oriunde vei umbla,

Să fiu respirația ta,

Şi te-aș răstigni pe-o cruce,

Să mă ierți când mă voi duce,

Să mă învii apoi cândva,

Și să stau de-a dreapta ta.

De ce m-ai vindecat Iisuse?

Căci mi-ai dat patimă şi chin,

Când văd acum că cele spuse,

Sunt pline de urât şi de venin.

De ce m-ai vindecat Lumină?

Să văd în jur că fratele e trist,

Că omul şi oculta sa creştină,

S-a înfrăţit cu antihrist.

De ce m-ai vindecat Hristoase?

Să văd războaie în tot locul,

Şi-n oameni suflete răutăcioase,

Ce nu le curăţă nici chiar potopul.

De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?

Şi-mi laşi puterea de-a vedea,

Cum omului îi cresc demonic coarne,

Şi-ncepe apoi cu Tine a se duela.

Adună Doamne urâtul de prin lume,

Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,

Iar jertfa mea apoi să se rezume,

În faptul de-a rămâne veşnic orb.