Se scurge vremea-n noi…
Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,
Lăsând pe fund bacterii și nisip,
Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,
Trec umbre reci fără de chip.
Azi boli ciudate ne pătrund în oase,
Și-n pașii grei ce uită să mai calce,
Nebunul timp, secundă de secundă coase,
Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.
Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,
Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,
Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,
Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.
Poems in the same category
Nebunie
Râvnim adeseori vulcanic
Spre strălucire,laudă,avere
Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,
Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere
Poțiune cu efect real
Uităm modestele origini,
Ne cățărăm pe-naltul piedestal
Prețios prilej ne înbucură în inimi
Străbunii ce nu-i mai amintim
Sunt doar tablou umplut de acuarelă
Și totuși datorită lor trăim,
Ei fiind și azi o santinelă
Defilăm acum cu papion la gât
De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,
Extaz dulceag trăim! dar cât?
Căci falsa pace naște doar morminte.
Sărăcie
Fără uși și fără geamuri îmi e casa,
Fără scaune împrejur mi-e masa,
Patu-mi este o pătură peste podele,
Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.
Atunci când soarele pe cer ardea,
Trageam un nor și îl făceam perdea,
Printre pereți când vântul șuiera,
Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.
Dar a venit la mine astăzi primăvara,
S-o găzduiesc un anotimp doar seara,
Și arăta precum o zână de frumoasă,
Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,
Și-am convenit să stea aici o veșnicie,
Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,
Și-n loc de uși aveam bujori și crini,
Și în ferestre doar roze albe fără spini,
Și în întreaga casă peste vechile podele,
Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,
Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,
Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.
Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,
Și azurul din privire o face mai frumoasă,
Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,
Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.
Corabie în franceză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Voilier
Cher voilier, tu flottes dans un océan apparemment sans fin,
Sur quels continents irez-vous encore cette fois,
Qu'est-ce qui vous attend à votre prochaine destination ?
Voilier, voilier...
Pourquoi ne m'as-tu pas dit que tu aimais autant naviguer ?
Pourquoi ne m'as-tu pas prévenu ?
Pourquoi, en te tournant le dos un instant, as-tu quitté le port ?
Comment puis-je m'habituer au vide que tu m'as laissé ?
Comment vais-je le remplir ?
Voilier, voilier...
Tu étais léger comme un moineau,
J'espère que tu reviendras plus heureux que là où tu es allé,
Je réalise que tu devais y aller
C'est ce que tu as ressenti
C'est ce que tu pensais.
Nous t'avions si bien construit, en bois, le gouvernail, le pont,
De plusieurs écoutes de voile,
J'ai même attaché ton ancre,
Je sais que ce ne sera pas facile pour toi,
L'océan a ses caprices,
Vous ne savez pas à quoi vous attendre,
Quand il s'agite et vous secoue dans tous les sens,
Il vous emmène uniquement sur les itinéraires qui lui sont les plus accessibles,
Quand ce sera dur pour toi, quand tu sentiras que tu n'as aucun moyen de rester à flot,
S'il vous plaît, regardez en bas, voyez l'ancre attachée,
Pensez que de loin, même à des milliers de kilomètres,
Je veille sur toi, je t'ai dans mon cœur,
C'est juste que tu n'es plus près de moi pour te montrer,
Vraiment, combien notre connexion signifiait,
(Sur un ton argumentatif)
Sentez-vous bien, lâchez prise, oubliez qui vous a fait,
En deux semaines, nous ne nous sommes même pas approchés,
Si vous le pensez, c'est votre choix...
Sache juste que je tiens à toi, c'est pourquoi je t'ai si bien construit,
Comme dernier encouragement, je vous dis : "Il ne faut pas vous laisser intimider par les tempêtes que vous rencontrerez en traversant l'océan. N'oubliez pas qu'après la tempête vient le beau temps."
Le navire :,,Que feriez-vous ? Ne suis-je pas autorisé à rester une journée à Rio de Janeiro ? Juste un jour, c'est tout ce que je veux, puis je reviendrai vers toi, promis !"
Poem
Din când în când îți mai aud vocea,
Și-apoi îmi șoptește viața :
Nu te mai amăgi!
Ești prea rara,Iubirea doare ,și pleacă
Se tot întoarce la tine,
Te lovește ,și apoi iar te cheamă
Nu-l iubi,iti pune puțină otravă pe rană,
Greșesc,dar nu își cer un " iarta-mă"
Nici ochii tăi acum nu mai spun " Vino înapoi"
,"ia-mă " Chiar dacă plângi pana-n zori,și îți tot uiti ratiunea tot înecată în fiecare noapte ratată "
Din orizontul pierdut
Orizontul e pierdut
Pe-o mare -ntunecatä
Împrăștiind tăcut
Năframa-nlăcrimată
Sub vălul neguros
Plutea înfrigurată
La cârma vântului tăios
Bolta încruntată.
Luna,printre umbre
Licărea cu sfială
Gălbejită din fire
Cu nuanță virtuală.
Hoinărea o barcă
În vârtejul apei
Ìmpänzitä leoarcä
Sub spasmul pleoapei
Fălcile adâncului
O sorbeau însetate,
Spre brațele malului
Din răsputeri se zbate.
Se -agăță de -o buturugă
Zdrobindu -se de stânci
In strigäte de rugä
De-ale sufletelor voci...
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Other poems by the author
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Când fraţii…
Când fraţii între ei nu mai cuvântă,
Se adună norii negri peste casă,
Pe a bătrână asta o-nspăimântă,
Şi încet, încet tristeţea o apasă.
Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,
Se întorc icoanele cu faţa la perete,
Şi-a lor păcate tainic le jelesc.
Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.
Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,
Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,
La casă i se crapă zilnic temelia,
Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.
Când fraţii se blestemă-n jurăminte,
De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,
Părinţilor le plânge crucea pe morminte,
Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.
Când sângele de mamă urând l-au diluat,
Iar inima încet, încet se împietreşte,
Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,
Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!