Realități devastatoare
Ruşine vouã, dragi tâlhari,
Care-aţi distrus o ţarã!
Cãci doar cu-al vostru ajutor,
Se-alese praful de popor:
L-aţi scos din ţarã-afarã!
Ruşine fie-vã în veci!
Cãci, mulţumitã vouã,
Strãinii ne-au îngenuncheat,
Şi-n grabã mare ne-au legat
De mâinile-amândouã!
N-am fi putut fãrã de voi
Trãi, în libertate!
Gunoiul n-ar fi fost gunoi,
N-am fi avut tâlhari-ciocoi,
Nici mâinile legate!
Voi înşivã, v-aţi socotit
Stãpânii-acestei patrii!
Nu v-aţi sfiit a ne muşca,
Când nu aţi mai putut lãtra,
Cãci nu prea muşti, când latri!
De bine...ce sã vã mai spun?
Nu prea gãsesc cuvinte!
Mai bine nu vi l-aţi dori
Cã lacrimi vã vor podidi
Şi-o sã mã ţineţi minte!
Ruşine sã vã fie-n veci!
Ruşine sã vã fie!
Voi înşivã v-aţi condamnat
Şi-acum, de voi s-a lepãdat,
Întreaga Românie!
25.04.2022, Regensburg, DE
Poems in the same category
,,Nu te enerva" în spaniolă
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Solo una palabra
dicho al azar
implacable
Me derriba.
el corazón cree
El pensamiento lo mide,
El silencio se fue
Para siempre.
Desafortunadamente, esa es mi naturaleza,
Pero siempre en mi mente digo esto:
"¡No te enojes!"
no te enojes no te enojes
Las palabras pueden ser engañosas.
no te enojes no te enojes
Que ningún enfado es bueno.
Quizás sin querer a veces te golpean
En una palabra, no es apropiado.
no te enojes no te enojes
Vamos, sonríe y escucha mis consejos.
Solo una palabra
Me trae pensamientos pesados
Y solo con ellos
Me rodea.
son celos
Viene como una carga
Y una pesadilla indescriptible
La noche en el sueño desciende.
Desafortunadamente, esa es mi naturaleza,
Pero siempre en mi mente digo esto:
"¡No te enojes!"
no te enojes no te enojes
Las palabras pueden ser engañosas.
no te enojes no te enojes
Que ningún enfado es bueno.
Quizás sin querer a veces te golpean
En una palabra, no es apropiado.
no te enojes no te enojes
Vamos, sonríe y escucha los consejos.
Y lo sabrás
Decirte
de todos modos,
todos quien
¡No te enojes!
no te enojes no te enojes
Las palabras pueden ser engañosas.
no te enojes no te enojes
Que ningún enfado es bueno.
¡No te enojes!
Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
Cu-n trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Sfântul Valentin,
Sfântul Valentin se ştie,
El de afară acuma vine.
Tinerii îl sărbătoresc,
Iar unii se îndrăgostesc.
Mulţi băieţi oferă flori,
Pentru doamne şi surori.
Şi primesc o sărutare,
Când lor le oferă o floare.
Fetele sunt bucuroase,
Atunci când ele îs căutate.
Şi primesc cadouri, flori,
Sărutări, îmbrăţişări.
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"
Other poems by the author
La jumătatea vieții
La patruzecişidoi de ani şi-o zi,
Din perspectiva anilor de viaţã,
Eşti undeva la jumãtate...ştii?
Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,
Te va trãda a pãrului albeaţã.
Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,
Ai cheltuit aproape jumãtate.
Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,
Fapta cea bunã, cea de fariseu,
Vor fi, odatã, toate judecate!
Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai
Discernãmânt sau spirit de-observare.
Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,
Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,
Va fi catalogatã, ca atare!
Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,
Tu porţi cu tine-o mare datorie.
Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!
Anii se duc în zbor şi nu mai vin,
Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:
Trãieşte, dar, ca om de omenie!...
Scrisă la 28.09.2021.
Regretul unui fiu
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
E prea târziu acuma sã mai plângi,
Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!
Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,
Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.
Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...
Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:
La bal, la reuniuni sau la "boutique"
Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.
Dar... în sfârşit, e grea durerea ta
Şi multã vreme-o vei simţi aşa!
Nu doare lutul biciuit de ploi,
Cât ne dor remuşcãrile din noi!
☆
Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,
Nici rost, nici sentimente şi nici grai!
Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,
Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...
Ce pot face eu?
Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult
Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,
Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,
Nici tot ce am, nu voi a investi.
Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta
Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;
Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,
Cã "cineva" - i tot una cu nimic.
Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...
Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!
Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc
Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!
Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!
Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...
Ţinuturile gliei noastre mari,
Sunt pline de bârloage de tâlhari!
Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,
Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!
Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,
Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...
Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:
Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!
Apucã dreptul celui necãjit,
Care mai are clipe de trãit!
Aceştia, de minune se pricep
Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"
Împart în patru chiar firul de pãr,
N-au drag de bine sau de adevãr.
Dar, vai de ei când vine vremea rea
Şi socoteal-or trebui sã dea!
Sã vezi atunci regrete şi amar,
Şi zile însemnate-n calendar!...
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
"Nosce te ipsum!"
"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)
E faptul dimineţii şi inima îmi bate,
Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...
Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,
Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!
Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete
Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;
Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete
Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns.
Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,
Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!
Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure
Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!
Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare
Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;
Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,
Am chip de om şi nume şi spirit românesc!
Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:
Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,
Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...
Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!
A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte
E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;
E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte
Din prima zi a vieţii şi pânã la final.
Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã
Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!
Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,
Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...
Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte
Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.
Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte
Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.
Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,
Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;
Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:
Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!