Frica de zbor

Până să mor, cât mi-aș dori eu, mamă,

Să iau lumea cum este ea, la pas

S-ajung acolo unde mi-e acasă,

Și poezia, pe hârtie glas

Să-mi cânte cucul până dimineață,

Să nu mai știu de mine decât eu

Să nu mă tem nici de apă adâncă,

Nici de furtună grea pe cerul meu

Tare aș vrea, până mai am inimă,

Să nu mai car trecutu-n ochii mei

Iar suferința, ce veșnic mă-nchină,

Să-și întoarcă pașii din drumul ei

Să pot iubi, fără să-mi fie teamă,

Cu sufletul isprava că-mi plătesc

Și-atunci vei ști, că sunt chiar bine, mamă

Nevoie nu va fi să-ți povestesc

Simt că nu te mai iubesc,

Așa cum o faceam odată

Căci mâinile mi-au obosit,

Ținând in ele lumea toată

Stelele mereu mă ceartă,

Ca le iau luna pentru tine

Dar nu ai vrut-o și n-o vrei,

Prin simplul fapt că-i de la mine

Câmpul, acum mă alungă,

Că l-am lăsat fără de flori

Gândindu-mă că o să-ți ajungă,

Incât să nu te temi de ploi

Mama-natură mă urăște,

Căci am făcut-o a doua oară

Sã pună iarnă in al meu suflet,

lar in al tău doar primăvară

Să rog păsările să-ți cânte,

Nu știu de-aș face tocmai bine

Și în zadar sper să te uit,

Când tot ce scriu e despre tine

Tu ascunde-te,de vrei,

După fire de mătase

Și lasă-mă să te găsesc,

Făcându-ți dantelă,din toate

Iar de nu vrei dantela mea,

Te învelesc cu catifea

Dar să nu spui,că nu ți-am zis,

Că n-are flori pe ea!

Porumbiță albă,

Agale mi-ai ieșit în față

Numai tu,domniță,

Îmi ești ultima speranță

De unde vii,adu-mi norocul

Ce-ți poartă veselie

lar de ești darnică cu mine,

Îți voi da și eu ție

O ramură de măslin,

Din pomul cel mai strașnic

Să duci spre cerul cel senin,

Simbolul cel mai pașnic 

Dă-mi iarnă,florile înapoi

Și cerul pastelat de astă vară,

Cu apele ce au înghețat sub noi

și soarele,ce nu înceta să apară

Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,

Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori

Și fă-le loc la vrăbiuțe,

Să poată cânta lumii,de al meu dor

Nu mai ești,bunico

Decât suspin prin aer

Și-un gând ce-l poartă vântul,

Pe-aici din când in când

Ți s-au dus si florile,

Care-ți creșteau în palme

S-au dus cu tine toate,

Dar au plecat râzând

E goală prispa casei,

Dar nu ți-a șters și umbra

Și parcă-mi faci cu mâna,

În semn de rămas-bun

Nu mai ești bunico,

Dar ai rămas prin toate

Ce-au fost cu tine odată,

Cât ai fost pe pământ

Doar amurgul ne condamnă,

Să mai stăm cu fruntea-n palme,

Și nostalgici că e toamnă,

Și că sufletul nu doarme.

Doar amurgu-i plin de taine,

Nepătrunse până-n zori,

Cerul dezgolit de haine,

Te îndeamnă ca să zbori.

Doar amurgu-i violet,

Ochi de stele și crepuscul,

Plânge atunci când trec încet,

Amorezați cu pas minuscul.

E aici, cu noi, Demiurgul,

Atunci când apare amurgul...

Să poți mai mult dar tu nevrând în ignoranță mulțumit de sine să rămâi;

Și așteptând nimicul ce sosește-n fiecare clipă,

Neștiind ce vrei sau nu,

Chiar dăruit de zei fiind;

Strâmbându-te la ei și înjurând locașul lor cel sfânt

Pari fericit!

Halal asemenea trăire fără viețuire!

Căci mediocritatea te alege chiar pe tine,

Doar dacă ești amicul ei loial!

Nevrând să-ți înțelegi menirea spirituală,

Ci judecând doar prin instincte și stomac,

Vai bietul om!

Fie bogat avar, sărac ori gospodar de rând

Căci nu-i tot una îngerul cu-n drac,

Cel harnic cu leneșul trândav,

Iar învățatul să-l pui egal cu prostul îngâmfat!

Toți vor ajunge ,cum se spune popular,

Pământ de flori sau țigla de pe casă!

Dar asta-i altă povestire tristă,

Ce loc aici nu văd să aibă...

Și totuși se naște o-ntrebare:

Ce poate fi mai groaznic

Să mori fără virtuți și mediocru,

Precum un biet măgar în nepăsare se sfârșește!

(10 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.

Eu știu deja ce am în mâini,

Și știu concret ce-n suflet port,

Iar Doamne, traiul de-mi amâni, 

Voi duce-n spate trupu-mi mort.

Mă lasă iar, firesc să șchiopătez,

Și nu-mi da aripi ca să zbor,

Căci zilnic doar pământ visez,

Și-n prăbușiri mi-e temă c-o să mor.

Mă-nchide Doamne după gratii,

Căci libertatea mi-e păcat,

Și-adu-mi la masă numai patimi,

Să am în trup, tot sângele, curat.

Să-mi fie spinii, dor învolburat,

Să-mi sape-n carne-un legământ,

Căci doar prin sângele adevărat,

Ajung la cer, din lutul frânt.

Nu-mi da nici soare, nici izvoare,

Căci setea-mi arde ca un jar,

Și-n întuneric stau călare,

Pe-al meu blestem profund amar.

Dar fă-mi din lacrimi untdelemn,

Să ard în candela din piept,

Căci focul care-i plâns e-un semn,

Că pasu-mi este pe-un drum drept.

Adu-mi povară pe-a mea cruce,

Să nu-mi mai fie pașii lini,

Căci numai jugul greu mă duce,

De pe Golgota Ta înspre lumini.

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

Mă port ca pe-o rană tăcută,
ca pe-un hram ce nu-l înțeleg.
În fiecare zi ce trece
îl simt cum devine întreg.

Ce pustiu, umplut de nimic,
unde pașii răsună prea tare,
iar tăcerea se sprijină-n mine,
și-n mine tăcerea devine chemare.

E-un gol care nu se sfârșește,
se-adâncește sub piele, tăcut,
și din el răsar gânduri-buruieni,
cu miros de tăcere și lut.

Nu urlă, nu cere, nu plânge,
nu vrea, nu iubește, nu strigă,
dar totul în jur se prelinge
în tăcerea lui, de frică.

E-un gol cu miros de durere,
cu gust de secundă ce pică,
un gol ce apasă-n tăcere,
întinzând spre ajutor o mână timidă.

Și totuși... în el e lumină,
o flacără mică, ascunsă,
care mai mare nu vrea să devină,
ci doar să nu fie stinsă.

Acel gol ce apasă devine
un semn că încă mai sunt,
că-n mine ceva mai suspină,
ceva viu, în adânc, în pământ.