Timpule, mai lasă-mi timp!

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.

Locuiește azi un suflet
Ce-i de mult uitat de lume
Care are într-un cântec
O magie mai anume

Si sperând sa o găsească
Un alt suflet curajos
Cineva s-o liniștească
Și-i va fi lui credincios

Căci a suferit nu-i gluma
Ani la rând ea tot stătea
Si uitându-se la mâna
Ea spera, spera , spera

S-o salveze pe vecie
De tortura lui , extrema
Sa facă din-nou magie
Si sa fie iar emblema

Am rupt din mine un vers,

Să fluier încet o baladă,

Mă opresc pe alocuri din mers,

Cerul peste mine să cadă.

Simt că planeta îmi e inutilă,

Sfârâie carnea pe oasele mele,

Plouă de sus cu iertare și milă,

În jur am deschise mii de umbrele.

Am rupt din mine un vers, 

Să murmur cu el o poveste,

Magi să străbată drumul ceresc,

Prunc să se nască iarăși în iesle.

Mă las ispitit de mârșavul șarpe,

Mă arunc la picioare de sfinți,

Pasul îmi orbecăie-n noapte,

Căutând ai trădării arginți.

Am rupt din mine-o scânteie,

Și-o plâng cu lacrimi de foc,

Din jăratec să învieze o femeie,

Care să-mi pună versul la loc.

Eu nu strivesc ce nu îmi aparține, 

Si nici nu-apuc sa iau ce nu-i al meu,

În lume pot să fac doar ce e bine,

Să uit de toate rele,chin și greu.

Iar când te-njură în lume,chiar te doare,

Că ești un hoț ,un nimeni si-un nimic,

Îndreaptate cu fața înspre soare,

Si-așteaptă pân mai e un pic.

Iar dacă lumea nu va fi mai altfel,

Cu rau și față se vor îndrepta spre tine,

Tu strigăle la toți în gura mare,

Eu nu strivesc ce nu îmi aparține! !

De ce eu?

De ce am meritat asta?

De ce chin și singurătate?

Cu ce-am greșit?

Ce să fac să-mi curăț carma?

De ce am parte doar de rece?

Cine să-mi răspundă?

De ce eu?

Mă visam in Paradis,

Când Cerul l am atins.

De la o veste neașteptată 

Mă prăbușisem toată...

N are leac de vindecare,

Iar sufletul Mă  doare,

Că mă zbat în neputință, 

Să scap de a mea sentință. 

Spune mi ,Doamne, de ce eu,

De ce mă părăsești la greu,

Nu m auzi,la tine strig!

Încălzește mă ,mi e frig...

Dă mi o rază de credință, 

Mă vezi plină de căință;

Fă o Minune pt mine,

Nu mă lăsa n suspine...

Bătută de soartă sunt,

De mă pierd în amănunt 

Căte vrei să mai îndur?!

De ce n aș răde ,să mă bucur!,!?

Îți călcasem strâmb  .

Ia mă pe mine-n schimb!!

Și vindecă mi băiatul, 

Rogu te,iartă mi Păcatul...

Aseară pe frunze am călcat

Simțind adânc tristețea lor,

Că nu mai sunt de vreun folos

Și toate pe pământ uscate mor.

Din primăvară până-n toamnă

Pe crengi au fluturat în vânt,

Și adăpost le-a oferit la păsări

Primind răsplată frumosul cânt.

La umbra lor au odihnit țăranii

Când soarele le ardea fruntea,

Și deseori l-a protejat pe câlător

De ploaie, tunet și vreme rea.

Privesc pe jos patul de frunze

Și mă întind puțin să odihnesc,

Profit că soarele încă-ncălzește

Deschid o carte și-un rând citesc.

Prea mult nu pot să zăbovesc

Că noaptea vine cu răceala ei,

Culeg o frunză și trist îi spun

Cu toți murim...ne facem hlei!

Dansăm în doi așa frumos

Și azi când noi sărbătorim,

Priviri simțim de peste tot

Iar bârfa lor e greu s-o știm

Zâmbim și pașii ne conduc

Pe ritm de vals și de iubire,

În ochi avem multă lumină

Pentru că ei emană fericire

Ne știm din vremea studenției

De când noi ne-am îndrăgostit,

Și de atunci formăm perechea

Iar vorba lumii nu ne-a clintit

Ani mulți am pus în barca noastră

Și-am navigat pe vânt și pe furtună,

Și niciodată nu am căzut sub val

C-am tras la vâslă doar împreună

Și an de an când vârsta împlinim

Cu drag ne amintim de tinerețe,

De clipele frumoase ce le trăim

Chiar și acum ajunși la bătrânețe

......................................

Am plâns, am râs și ne-am luptat

Cu cei ce răutatea-n viață o cultivă,

Cu cârma strâns în mână am vâslit

Pe drumul drept, fără a fi..în derivă!

E feerie peste tot sub soare

Iar vremea, e una minunată,

Ce te îndeamnă la plimbare

La braț cu o frumoasă fată

Copacii sunt încărcați de flori

Ce răspândesc miros amețitor,

De sus s-aud triluri de păsări

Ce-n cor se-ntrec pe limba lor

M-așez pe bancă lângă soție

Și capu-mi pun pe al ei umăr,

Nu mai sunt tânăr ca altădat'

Și-n gând ușor anii mi-i număr

Pleoapa îmi cade peste ochi

Și-adorm căzând în poala ei,

Nu mă trezește, fredonează

Un cânt cântat de noi pe-alei

Nu știu dacă visez sau aiurez

Că văd in fața ochilor cărarea,

Pe care ne plimbam în Copou

Și unde i-am furat sărutarea

Simt cum peste noi cad flori

Din teii înfloriți în luna Mai,

Și, cum cineva ușor mă urcă

Într-o caleașcă trasă de cai

Mirat întreb unde ne ducem

Și-mi face semn ca să aștept,

Mă uit atent, dar nu vorbesc

Și-n liniște nedumerit accept

Văd cum trăsura se oprește

Și-n fața noastra-i primăria,

Cobor încet și-ncep să înțeleg

Că soți vom deveni, eu și Maria

Tresar și mă trezesc din somn

Și văd că-s așezat în poala ei,

Capu-mi ridic și lung privesc

Cum trec studenții pe sub tei

Întreb cât am dormit de mult

Și îmi răspunde cinci minute,

Îi povestesc tot ce am visat

Râde și-mi dă sărut pe frunte

Ne ridicăm și banca părăsim

Pentru a merge înspre casă,

Pasul grăbim să nu întârziem

C-avem copiii, invitați la masă

Vreau să fiu eu astrul care,

Îți luminează calea pe pământ

Și niciodată să nu-mi dispară

Iubirea promisă ție sub jurământ

Sub soare să fiu norul care,

Picură pe tine apa binecuvântată

Iar inima-ți tot timpul să-mi arate

Că este pentru mine cu dragoste-ncărcată

Și aș mai vrea să fiu eu infinitul,

De unde să-ți primești tu fericirea,

Să-mi fii iubita mea cea mult visată

Și lângă tine să-mi trăiesc eu..nemurirea!

Aseară mă plimbam pe vale,

Și-a mea privire a căzut,

Pe o statuie plimbătoare,

Și am văzut, că nu era de lut

Când mai atent, am privit,

Cu ochelarii puși pe nas,

Degrabă eu m-am dumirit,

Că ea spre el, a făcut pas

Pe lângă ei agale am trecut,

Cu coada ochiului trăgând,

Să văd de va fi vreun sărut,

Și gândul meu pe loc să-l uit

Fac doi pași, rapid spre dreapta,

Să-aud, să văd mai bine fata,

Privind spre ei, am priceput,

Că ce se-ntâmplă, e neplăcut

El în etate, cu tâmplele cărunte,

S-a aplecat mâna să i-o sărute,

Pe chipul fetei era multă tristețe,

Și mâna și-a retras-o, cu politețe

Fac un pas, sau doi spre stânga,

S-aud ce-și spun, la întâlnire,

Și de ce n-a fost, sărut de mână,

Și doar niște semne, de despărțire

Am văzut cum ea începe-a plânge,

Și cum inima-i pe loc, se frànge,

În mână ținea strâns o scrisoare,

Lui i-a-nmânat-o, simțind frustrare

Când el s-a-ntors și m-a văzut,

S-adresat politicos, cu un salut,

Iar ea surprinsă, jenată, furioasă,

Mi-a spus de vreau, s-o duc acasă

Atunci pe loc am înțeles mesajul,

Și imediat mi-a dispărut curajul,

Iar când s-a plâns că-i înșelată,

Dorința mea a fost, s-o văd plecată

Văzând ce-a fost la întâlnire,

Iute spre casă am pornit,

Simțind în mine dezamăgire,

Și din visare, m-am trezit

Buimac și amețit de somn,

Ochii într-una mii frecam,

Să simt, sunt treaz sau dorm,

Când am zărit lumini în geam,

Mă-ntorc, o văd pe-a mea soție,

Cum doarme liniștită-n pat,

Mă-ntreb, o fi fost vreo stafie,

Și îmi răspund, a fost un vis ciudat

Dezmeticit, vrăjit și treaz deplin,

Mă uit la orologiul din perete,

E dimineață, smerit mă-nchin,

Și-mi spun..ia-ți gândul de la fete..

 băiete!

Am fost pe înălțimi

..și am căzut,

Am vrut să mă ridic

..dar n-am putut

M-am pipăit dacă-s întreg

..durere am simțit,

Dar nu în trupul meu de lut

..și-n eul meu rănit

În juru-mi atent am privit

..nimic nu am văzut,

Doar răutate am simțit

..în cei ce am crezut

Erau ,,prietenii" de casă

..cu ei m-am afișat,

Am împărțit multe în viață

..dar au trișat

Nu toți, dar unii m-au împins

..meschini au fost,

Acum stau agățați pe post

..și îmi asum un cost

Am renunțat la întâlniri

..și la petreceri multe,

Și pragul casei azi îmi trec

..puțini, să mă salute

Nu e ușor să pierzi pe cineva

..apropiat ție,

Iartă, dar ține minte, nu uita

..și lecție să-ți fie

.......................

Acum îi număr pe o mână

..pe cei adevărați,

Și mă-ntristez de-ai ,,mei prieteni"

..ce milă cer, de unde-s..cocoțați!