Psalmi - XXI - Întoarcerea celuilalt obraz

Mi-ai dat, Doamne,

nu puțin, ci cu mână largă.

Dar eu am plecat cu bogăția

și-am cumpărat zgomot, uitare,

încântări care nu țin de foame.

Mi-ai dat har,

și eu l-am călcat cu pași grăbiți,

căutând slavă printre ruine.

Mi-ai dat darul cuvântului —

și-am tăcut unde trebuia să vindec.

Mi-ai dat iubire —

și-am ales orgoliul.

Mi-ai încredințat o comoară —

și-am vândut-o ieftin,

pentru o clipă de mândrie,

pentru un drum mai scurt,

pentru mine.

Iar acum stau gol,

cu mâinile pline de nimic,

și Te privesc, rușinat,

fără scuze, fără promisiuni.

Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.

Îți cer să mă iei înapoi.

Ca un slujitor, ca o umbră,

ca un dor care nu mai vrea nimic

decât să fie iertat.

Nu mă iubi pentru ce-am făcut,

căci am pierdut tot.

Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău

și plâng.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.

Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine

și am râs, Doamne,

în timp ce cerul Tău plângea.

Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,

ca pe o haină de mătase rușinoasă.

Am pus trufia pe frunte,

ca o coroană de foc stricat.

Și am spus în inima mea:

„Cine este ca mine?”

Am bătut cu pumnul în masă,

nu ca să fac dreptate,

ci ca să mi se plece lumea.

Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,

și am vrut să fiu mare,

în timp ce Tu te coborai smerit în țărână

pentru mine.

Am vândut Adevărul

pentru un cuvânt frumos,

și m-am făcut idol mie însumi.

Dar acum tăcerea Ta mă arde.

Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.

Doamne,

din palatele închipuirii mele,

nu au rămas decât ruine.

Din beția gloriei mele

m-am trezit cu sufletul gol.

Intră, Te rog, în inima mea —

nu cu blândețe,

ci cu foc curățitor.

Risipește mândria care stă ca un zid

între mine și fața Ta.

Desfă-mă, Doamne,

și fă-mă din nou.

Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.

Mai puțin eu.

Mai mult Tu.

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.

Pășeam spășit pe păru-ți lung,

În visul tău ca să ajung,

Să-ți mângâi noaptea tulburată,

Să-ți spun adio înc- odată.

Și-mi car singurătatea istovit,

Pe gândurile unui neiubit,

Și trec prin râu și dorm pe plantă,

Iar noaptea, Luna mi-e amantă,

Iar raza rece-mi intră-n tâmple,

Cu gânduri, mintea să îmi umple,

Din mine cad ca dintr-un pom isteric,

Doar frunze de nisip și întuneric,

Mânate în vârtej spre-o caravană,

De-un vânt stârnit din a mea rană,

Sunt despuiat de orișice trăire,

Și nu mai știu de-a mea menire,

Și merg, și merg spre orișiunde,

Acolo unde nu mă pot ascunde,

Pe păru-ți lung spre visul tău,

Să-ți spun adio și să-mi pară rău!

Sunt doar valuri, care bântuie neîncetat,

În locuri îndepărtate, parcă nemișcat.

În viața de om, valurile nu dorm,

Ci trec prin ocol și bat în sufletul gol.

Valurile pot fi dureri și regrete,

Clipe grele care trec ca nisipul prin degete.

Dar printre ele răsare o rază de speranță,

Ce mângâie sufletul și aprinde o nouă viață.

Trupul de durere,

Astăzi mi se frânge,

Pașii lasă-n urmă,

Lacrimă și sânge.

Noaptea mă apasă,

Somnul nu mai vine,

Și întreaga casă, 

Parcă-i în ruine.

Scrisori netrimise,

Plâng uitate-n plicuri,

Speranțe ucise, 

Stau maldăr pe dricuri.

Ochii-mi sunt pierduți,

Pe tavanul rece,

Toți anii trecuți, 

Vin să mă înece.

Lacrimile-mi cad,

Pe podeaua roasă,

Și-n suspine scald, 

Viața-mi păcătoasă.

Luna cade-n geam,

Greu, fără cuvânt,

Gânduri nu mai am, 

Parcă-s numai vânt.

Mucegai pe vise,

Febră pe pereți,

Timpul ține-nchise, 

Zile sub peceți.

Plouă-n mine greu,

Cu cenușă rece,

Timpul, ca un zeu,

Peste oase trece.

Pereții ascultă, 

Gândul meu bolnav,

Tăcerea insultă, 

Trupul stins, firav.

Ceasul bate strâmb,

Orele-s rugină,

Sufletul, un scârb,

Fuge de lumină.

Clopotul din mine, 

Sună funerar,

Carnea se supune,

Timpului amar.

Și-ntr-un colț de lume,

Stins, fără ecou,

Plânge al meu nume, 

Lângă-al său egou. 

Pe ferestre sparte, 

Stă lipită ploaia,

Versurile moarte, 

Își îngroapă foaia.

Și-n casa pustie,

Cu aer bolnav,

Huzurește timpul, 

Iar eu îi sunt sclav. 

Azi tremură în mine-o rugăciune, 

Ca un ecou pierdut în depărtări, 

Din ceruri nu mai vin deloc chemări,

Ci doar semnale din genune. 

Se sting în ochi făclii aprinse, 

Rămâne doar tăcerea ca un zid, 

Iar pașii mei, tot mai înceți, se-nchid, 

Pe drumuri vechi cu pietre ninse. 

Dar chiar de plec, o urmă se mai știe, 

Un dor lăsat grămadă pe o foaie, 

Pe care tușul cade ca o ploaie, 

Să curgă în pârâie umila-mi poezie. 

Sub pleoape-mi plânge-o lume tristă, 

Ca un izvor ce n-a ieșit din stâncă, 

Iar trupul meu cu rana sa adâncă, 

Se pierde într-o lacrimă de pe batistă. 

Am fost un freamăt de pădure verde, 

Iar fiecare vers mi-a fost aleea spre uitare,

Şi am tot plâns, cu-o veșnică mirare, 

Că tot scriind, frunzișul mi se pierde. 

Cade lumina
în inima golului –
un răspuns fără întrebare.

Iubirea nu cere,
nu pleacă,
doar este.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.