Urcăm tot mai sus - unui politician

Așteptam să apari din rutina murdară de praf și de smog,

Cum un dealer așteaptă să apară din stâncă o floare de drog.

Așteptam, cu brațele - ntinse, ca niște năvoade,

Peste vitrine și bâlciuri cu măști colorate. 

Așteptam, când orașul, rătăcindu-se N noapte, 

Adormea prin bodegi cu luminile felinarelor sparte.

N-o să vină nicicând, îmi șoptea bătrânul meu mag.

O, Sfinte Jack Daniel's, nu fi hain, rătăcim de mai bine de un veac!

N-o să vină nicicând, îmi șoptea bătrânul meu mag.

O, Sfinte Jack Daniel's, nu fi hain, rătăcim de mai bine de un veac. 

Stiu ca nu-ti plac versurile mele,

Folosesc numele unor femei din carne si oase;

Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,

in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,

Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,

Trebuie sa ai taria unui soldat.  Nu-i vina mea,

Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,

Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna

dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,

arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -  

N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,

Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,

As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,

Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T. 

xxxx

Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,

Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,

Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,   

In  milioane de volti, cand infinitul,

se dezintegreaza sub tutela  lui Paul Dirac,

Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,

care atarna in cozile de foc ale quasarilor,

Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,

Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,

Aici si acum, sub milioane de volti.

Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,

Controland abisul, parasind abisul,  lasandu-ne purtati,

De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,

In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,

Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi, 

Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,

In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,

Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,

Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.

 O.T.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.

Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară

N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.

Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.

Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.

În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,

Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.

Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.

Pe zidul tău cad umbrele pieziș,

Și-un colț de lună șade spânzurat,

Cu ochii verzi, mereu deschiși,

Îmi pari smaralde c-ai furat.

Lumina ta se frânge-n lungi fiori,

Ce cad ca niște stele pe pământ,

Și-n bezna nopții scânteie culori,

Iar eu privesc uimit și mă-nspăimânt.

Sub pleoapa nopții, inima-mi tresare,

Când chipul tău se scurge prin ferestră,

Și ca un râu ce-și caută sfârșitu-n mare,

Mă leg de glezne și sar în noaptea albastră.

Privesc în jurul meu și lumea-i stinsă,

Și totuși focul tău, mă luminează tot,

Și sap sub zidu-ți gros cu mâna ninsă,

Căci umbra ta piezișă n-o suport.

Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist

Să nu mai evoc tristețe,

Învață-mă toamnă să fiu fericit

Ca mama fiului ce a obșit,

Învață-mă toamnă cum să nu plâng

Atunci când inima îmi frâng,

Învață-mă toamnă cum să fiu rece

Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,

Învață-mă toamnă despre fidelitate

Să nu mai închiriez falsitate,

Învață-mă toamnă cum să trăiesc

Când singur pe mine nu ma iubesc.

Învață-mă toamnă...

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,

Din zecile de case cu ușile închise,

La una mai micuță privirea-mi se oprise,

Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.

Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,

Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,

Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,

Iar noaptea se retrase în săli de catedrale.

Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,

De parcă purta-n sine o vină din trecut,

Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,

Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.

Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,

Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,

Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,

Și noi murim încet, privind un chip pustiu.

Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,

Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,

Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,

Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.