Același cântec vechi, pe care îl știți deja

Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...

Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

Timid este gândul

Cu care ai descoperit

Tainele din priviri.

Frumos este visul

Cu care ai dezvăluit

Subconstient din adâncuri.

Credul este sufletul

Ce speră intr-un sfârșit

Al suferinței din corpuri.

Umil este trupul

Lovit si vlăguit

Sub grele poveri.

Plăpând este spiritul

Ce nu s-a dezlănțuit

Din liana de ocări.

Liniștitor este fumul

Ce se-nalță în infinit

Ducând mii de gânduri.

Mister este destinul

Ce nu l-ai deslușit

Ascuns în căutări.

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

Prună coaptă, violetă,

Dulce-acrișor, bogată,

Din pom cazi ușor, rotunjită,

Gustul toamnei, mult dorită.

Strânsă-n coșuri cu grijă mare,

Fermentată cu drag și soare,

Transformi sufletul și umple paharul,

Țuică, licoare cu har.

Pe mese festive, la șezători,

Ne aduni cu toții, prieteni și frați,

Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,

Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.

Prună și țuică, simbol românesc,

Gustul copilăriei, un vis ceresc,

Din generație în generație, o tradiție vie,

Ce ne unește și ne face să fim fericiți.

La mulți ani, prună și țuică!

Să ne umpleți sufletul de bucurie,

Să ne dați putere și speranță,

Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.

Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley

și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,

Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.

Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,

Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.

Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,

Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,

Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,

Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,

În taigaua persană, ca leii lui Khayam.  

Autor : O.T.

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Să lauzi această zi, oricum va fi!

Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.

Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum, 

Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun. 

Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe, 

Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte. 

O.T.

xxxx

Stiu ca esti tot acolo, dupa draperiile mov,

Fumand un joint , rotit de sute de ori,

Podeaua se tot prabuseste, usa se tot deschide,

Cineva tot intra ca o umbra si tot vrea sa ne ucida.

Decorul scade in continuare, acele - prosoape

negre si violete, ca niste magnolii fantomatice.

Sătul de marile minciuni ale literaturii si ale istoriei,  

Atest sufletul meu care intelege de ce iti feresti

de atingeri, piciorul drept.  Fiecare are un secret

Lucy Luu, fiecare are o taina, o padure fermecata, un blestem,

Iar eu stiu secretul tau, sunt piatra stricata din varful unghiului,  

Care vede tot, stie tot, simte tot.  Vom pleca definitiv,

Lucy Luu, pana la capatul antebratelor noastre

In  dimineata in care, de la jumatatea timpului,

vom fi chemati de o alta cetate , sa pazim marea.

Cel putin, asa am crezut.

Autor: O.T. 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T.